De când contul lui în bancã depãşise
milionul de dolari, Ion devenise Jean...
Se nãscuse într-o familie sãracã, al
doilea din cei şase copii câţi aveau sã se
adune în curtea familiei Ciocan.
Sora mai mare, Catinca, devenind
mâna dreaptã a mamei la treburile femeieşti,
pe umerii lui cãzuse responsabilitatea
celorlalte, atât timp cât tatãl era plecat
de acasã. Locuiau într-un sat aflat la vreo
douãzeci de kilometri de un mare oraş.
Astãzi i se pãruse puţin, dar la vremea
aceea, mai bine de cincizeci de ani în urmã,
distanţa pãrea insurmontabilã. Pânã la
plecarea în cãtãnie nu avea sã pãrãseascã
niciodatã satul.
Gheorghe, tatãl sãu, lucra în oraş,
la fabricã. Nu ştia cu ce anume se ocupa şi,
la drept vorbind, nici nu prea îl interesa.
Era puţin invidios pe el datoritã faptului
cã evada, în fiecare din cele şase zile
lucrãtoare, din sãrãcia ce pusese,
iremediabil, stãpânire pe acea micã aşezare.
În acelaşi timp, îl ura. Atunci când â€Ţrata",
un autobuz jalnic din care curgeau din când
în când piese, îl aducea înapoi de la lucru,
Gheorghe, în drumul sãu spre casã, fãcea o
escalã obligatorie pe la cârciumã. Uneori
venea atât de beat încât orice gest, orice
mişcare a vreunuia dintre copii se
transforma într-o bãtaie generalã, în care
numai unul dãdea, iar ceilalţi încasau
supuşi.
Când i se nãscuse primul bãiat,
Gheorghe bãuse o sãptãmânã. La sfârşitul
acesteia, un bun â€Ţcamarad de suferinţã" îi
spusese:
- Ghiţã (aşa îl alintau prietenii),
cum îl cheamã pe ficior’tu?
- Mãi Vasilicã, habar n-am. Nici nu
mai ştiu dacã l-am declarat. Tu îţi dai
seama cã e primul meu bãiat, mãi? O sã-mi
ducã numele mai departe!
- Aşa e, mãi Ghiţã! Ar trebui sã-i
deschizi un cont
â€Ţde-acuma", aici la Sile cârciumarul!
Ce urmã, hârtia nu poate suporta
decât într-un anume fel de gazete...
A doua zi se duse însã la Primãrie.
- Cum vrei sã se numeascã ficior’tu,
mãi Ghiţã? îl întrebã responsabilul de la
ghişeu.
Nu se gândise nicio clipã la acest
lucru. Ar fi trebuit sã se sfãtuiascã cu
Maricica, nevastã-sa, dar parcã avusese timp?
- Ion, mãi! Ion – nume românesc, ca
al meu.
Şi aşa, se pomeni, dupã o beţie, cu
acest nume...
Maicã-sa îl alintase, cât fusese
mic, cu apelativul Neluţu. Mãtuşa din partea
mamei, farmacistã undeva în oraş, îi spunea
Jenel, în amintirea unui fost iubit dintr-o
varã toridã la mare. Tuşa Smaranda, celebra
învãţãtoare a satului, pensionarã acum, îl
numea Ionuţ, iar nenea Lixandru, despre care
nu ştia nici acum ce hram purta în familia
lor, îl chema mereu: â€ŢIa vinã 'ncoace, mã, a
lu’ Gheorghe!"
Învãţase deci sã trãiascã, de la
început, într-o complicitate de apelative.
Primii ani de viaţã curseserã lin.
Dupã el, mai urmaserã trei fete, astfel cã
era rãsfãţatul tatãlui. Nu avea ochi decât
pentru el. Restul erau muierile, la care se
gândea cu groazã, cã mâine-poimâine va
trebui sã le facã zestre.
Ion era bucuria lui...
Când împlinise şase anişori, auzise o
discuţie între pãrinţi.
- Iar am rãmas grea, Ghiţã!
- Fã, da’ iepuroaicã mai eşti!
- Aşa zici tu Ghiţã, da’ mai ţii minte acum
o lunã când ai venit beat? Ţi-am spus cã nu
vreau, dar pânã nu te-ai potolit, nu m-ai
lãsat!
Gheorghe ridicã din umeri. Nu-şi aducea
aminte. Cum putea sã localizeze acel moment
în timp când el, zi de zi, petrecea cel
puţin o orã la cârciuma satului...
â€ŢEi, ce sã-i faci, aşa a vrut Dumnezeu...",
conchise el, cu o resemnare ce pe o virtualã
scarã valoricã, neinventatã încã, ar fi avut
mai multe grade decât rachiul lui Sile.
Ultimul copil, neşansa lui Ion, fusese tot
bãiat. Din acel moment, Gheorghe îşi
aruncase toatã dragostea de care putea da
dovadã asupra micuţului.
Ion ajunsese la vârsta şcolarizãrii. Maicã-
sa insistase
sã-l dea la şcoalã.
- Mãi Ghiţã, vrei sã plãtim amendã dacã nu-l
dãm la şcoalã?
Gheorghe îşi fãcu rapid un calcul. Nu prea
era â€Ţtare" la astfel de socoteli, dar când
era vorba de rachiu era neîntrecut. Amenda l-
ar fi privat de cel puţin o lunã de â€Ţvizite"
la Sile.
De când începuse şcoala, Ion se mai alesese
cu un â€Ţnume". Colegii îl porecliserã â€ŢPAPA".
Peste ani, mulţi se vor întreba de unde
provenise acel supranume. Religios nu prea
era şi nici fire de tãtic nu avea. Şi
atunci? Un coleg hâtru îi spusese într-o zi:
- Mãi Ionicã, tu - o zi eşti Prezent, o zi
eşti Absent, din nou eşti Prezent şi iar
eşti Absent. PAPA ar fi trebuit sã te
numeşti!
Şi aşa îi rãmãsese porecla pânã la sfârşitul
şcolii...
Adevãrul nu era departe. La fiecare douã
zile, era trimis cu vacile la pãscut. Ca sã
fim sinceri pânã la capãt, lui Ion îi plãcea
mai mult sã meargã aşa, telelei Pandele,
decât la şcoalã. Nu putea suferi disciplina
rigidã a şcolii şi pe învãţãtoarea Sanda
care-l admonesta de fiecare datã când
greşea. Mai mult, dupã fiecare zi absentatã,
aceasta, locuind în apropiere, trecea pe la
Maricica şi purta un dialog, mereu acelaşi
în conţinut, dar de fiecare datã început
altfel:
- Mãi Maricico, de când ne ştim noi?
- Mai ştiu şi eu Sãndico...
- Îţi spun eu, sunt peste douãzeci de ani,
de când s-au mutat ai mei aici, dupã moartea
bunicilor.
- Aşa o fi, dragã...
Era introducerea scurtã în subiect.
Dacã era duminicã, mai vorbeau de una de
alta: de â€ŢVeta lui Gicu" din marginea uliţei
care se dãdea mare â€Ţcocoanã" de când îşi
luase pantofi cu toc de la oraş şi devenise
bucuria copiilor atunci când drãcuia cã i se
înfundau în noroaiele satului sau de Licã,
beţivul satului ce pleca, sãptãmânal, sã-şi
aducã vreo nevastã, dar se întorcea tot
singur, înecându-şi apoi amarul în câte o
gãleatã de vin. Erau bârfe din acelea
femeieşti, dar ele ar fi negat vreodatã
acest lucru. Pur şi simplu, era modul
satului, de când acesta exista, de a-şi
transmite ştirile locale. Nu era nevoie de
ziare sau televiziune. Femeile erau cele mai
bune reporteriţe şi, în acelaşi timp,
antene, relee, receptoare...
- Maricico, mai ştii cã eu te-am
convins sã-l dai pe Ion la şcoalã? intra
învãţãtoarea în subiect.
- Ştiu Sãndico, cum aş putea sã uit asta,
continua Maricica, cam fãrã tragere de inimã
ştiind ceea ce avea sã urmeze.
- De ce nu îl trimiţi la şcoalã? Mai
ia-l fato de la vacile alea!
Sanda familiariza discuţia, ocolind cu grijã
un ton prea oficial.
- Tu ştii cã nu mã înţeleg cu Ghiţã al meu.
Şi pe cine ai vrea sã trimit? Dacã le dau la
pãscut cu vãcarul satului şi n-or sã dea
lapte de-ajuns cine crezi cã o sã o ia pe
cocoaşã? Tot eu Sãndico! Tu ştii ce viaţã am
eu cu Ghiţã, mai ales când vine beat acasã...
Sanda ofta şi pleca...
Discuţia avea sã se repete, aproape identic,
peste alte douã zile...
Pânã la urmã, Ion reuşi sã termine cele opt
clase primare. La insistenţele Maricicãi,
Gheorghe fusese de acord ca acesta sã fie
trimis la o şcoalã profesionalã la oraş. Un
oarecare ar fi putut crede cã îi venise
mintea la cap şi conştientizase faptul cã,
fãrã şcoalã, copilul nu va avea niciun
viitor. Nu era deloc adevãrat!
De câţiva ani, se înfiinţase la oraş o
şcoalã profesionalã de ospãtari. Gheorghe
sesizase oportunitatea şi se gândea, adesea,
cã bine i-ar sta lui Ion la tejghea în locul
lui Sile.
Când ar fi venit de la servici, s-ar fi
simţit şi el, acolo la cârciumã, ca în
familie... Nu putea sã o zicã direct, aşa
cã â€Ţbãtuse şaua ca sã priceapã iapa, adicã
Maricica", cum îi plãcea sã spunã.
Lui Ghiţã i se împlini doar parţial visul.
Ion terminã într-o bunã zi â€Ţprofesionala",
dar dãdu, în acelaşi timp, de gustul
oraşului. Nu ar mai fi vrut sã se reîntoarcã
în sat.
De altfel, fãcuse rapid o comparaţie între
cât ar câştiga de pe urma câtorva beţivi,
acolo în sat unde marea majoritate fãceau
vin şi rachiu în casã şi cât i-ar rãmâne la
o bodegã în oraş. Rezultatul â€Ţanalizei" fu
acela cã, din momentul absolvirii, Ion nu
mai cãlcã prin locurile natale decât o
singurã datã...
Cu timpul, ajunse gestionar. Afacerile îi
mergeau bine, apa din vin sau rachiu devenea
din ce în ce mai prezentã, iar banii,
ţinuţi â€Ţla saltea", se înmulţeau cu fiecare
zi ce trecea. Singura lui problemã era cu
miliţia. Din când în când era â€Ţluat la
întrebãri". Avea însã grijã sã â€Ţungã",
lunar, un cãpitan de la secţia economicã în
al cãrui sector era el. Fusese o colaborare
fructuoasã ce durase pânã la Revoluţie
atunci când, prins cu mâţa în sac, ofiţerul
fusese trecut rapid şi discret în rezervã.
Dupã Revoluţie, se orientã rapid. În timp ce
alţii preferau sã meargã prin fostele
imperii pentru a face comerţ cu tot felul de
mãrunţişuri, el îşi deschise, pe
rând, â€ŢRestaurantul Spaniol", â€ŢVive la
France" şi â€ŢMamma mia ce mai Pizza".
Clientela veni de la sine. Oraşul devenise
cosmopolit din cauza numeroaselor firme
strãine ce cumpãrau fostele mândrii
industriale ale zonei. Angajaţii strãini
frecventau localurile personalizate
dupã â€Ţchipul şi asemãnarea" unora din ţãrile
lor de provenienţã.
La intrare, în fiecare dintre ele, se gãsea
câte un tablou ce-l înfãţişa pe patron,
zîmbind radios şi arãtând, cu o mânã
dolofanã, direcţia în care trebuiau sã se
îndrepte potenţialii clienţi. La baza
tabloului, cu litere de o şchioapã, apãrea
numele lui. În restaurantul francez, Ion
devenise â€ŢPapa Jean", ca o amintire a
poreclei din copilãrie, în cel
spaniol â€ŢPadre Juan", iar în cel
italian â€ŢSignore Giovanni".
Zilele curgeau, iar conturile se înmulţeau
în bãnci stabile. Nu se mai temea de nimeni,
permiţându-şi acum sã facã afaceri cinstite.
Singura lui dramã era aceea cã nu-şi
întemeiase o familie. Se mulţumise, pânã
atunci, cu aventuri de o noapte,
iar â€Ţmaterial" gãsea, slavã cerului... La
fiecare douã-trei luni angaja noi
ospãtãriţe, una mai apetisantã decât
cealaltã, condiţionate de viitoarele
favoruri pe care trebuiau sã i le facã lui
Papa-Padre-Signore...
Într-o zi, directorul şcolii din satul lui
natal luase iniţiativa ca, la intrare, sã
amplaseze o imensã placã de marmurã pe care
sã încrusteze cu litere aurii numele
tuturor â€Ţpersonalitãţilor" ce învãţaserã
acolo. Se adunaserã, în timp, destui: un
profesor universitar, un senator, poliţistul
satului ce ajunsese, dupã Revoluţie, şef de
direcţie la oraş şi el, care-şi completase
studiile de învãţãtor ajungând profesor de
educaţie fizicã, iar acum mare director...
Nu avea însã bani. Inspectorul şcolar
general i-o tãiase sec: â€ŢMãi Directore, ţara
arde şi baba se piaptãnã? În loc sã te ocupi
de şcoala aia ce stã sã cadã, ţie îţi arde
de panouri omagiale?"
Ideea îi încolţise însã, aşa de tare în cap,
încât nu vroia în ruptul acestuia sã renunţe
la ea. â€ŢPoate mâine, poimâine nu voi mai fi
director şi cine o sã-şi aducã aminte de
mine?" se justifica acesta în faţa propriei
conştiinţe.
Avea idei puţine, dar fixe...
Soluţia salvatoare îi veni într-o zi de la o
discuţie aparent inofensivã. Unul dintre
colegi relata ceva, vizionat la televizor,
despre un îmbogãţit al Revoluţiei ce fusese
ridicat de poliţie pentru evaziune fiscalã.
- Aşa le trebuie ãstora, conchisese
profesorul.
- Vezi, îi spuse directorul, la ţarã lumea
mai este încã cinstitã. Fiecare îşi vede de
ale lui, de pãmântul din
moşi-strãmoşi, de gospodãria lui.
- Aşa zici tu, directore... N-ai auzit ce
mare a ajuns ãla al lui Gheorghe?
- Care Gheorghe? întrebã nedumerit.
- Ãla de a murit acum mai bine de un an. Nu
îţi aduci aminte cã toatã lumea s-a mirat
cum de l-a ţinut Dumnezeu pe pãmânt atâţia
ani, dupã cisternele de rachiu pe care le-a
bãut?
- Aaa, îşi aduse aminte directorul, Gheorghe
e ãla ce locuia lângã pârâul Sâmbãta şi
cãruia i-a murit nevasta acum câţiva ani de
inimã rea?
- Da, de supãrare cã nu şi-a mai vãzut de
mulţi ani feciorul cel mic, pe Ion.
- Parcã n-a venit nici la înmormântare...
- Nu, cicã era plecat în strãinãtate, cu
afaceri. Dar nici la tat’su n-a venit.
Discuţia se încheie la fel de brusc cum
alunecase cãtre Ion.
Directorului îi veni o idee. Ce-ar fi sã-l
roage pe Ion sã îl sponsorizeze cu panoul?
Îl va trece şi pe el, undeva în coada
listei. Se duse la arhivã şi îl cãutã.
â€ŢAha, Ciocan Ion..."
Se uitã printre nenumãratele medii de cinci
obţinute, ridicã din umeri şi începu sã dea
o serie de telefoane pentru a-i da de urmã.
- Alo, domnul Ciocan?
- Cine naiba e la telefon? rãspunse,
revoltat de apelativul de la celãlalt capãt
al firului.
- Sunt directorul şcolii din satul unde aţi
crescut!
- Aha, înţeleg acum. Şi ce naiba vrei? Spune
repede şi scurt cã am treabã!
Directorul îi povesti despre intenţiile sale.
La început, Ion fu o clipã enervat de
propunere.
â€ŢAlt milog", se gândi el. Când auzi însã de
intenţia de a fi trecut pe acea placã,
lucrurile luarã o altã turnurã. Oricâţi bani
avusese el, niciodatã, nimeni nu îl omagiase
cumva. Avea însã de fãcut câteva corecţii.
- Şi unde o sã mã treci, directore?
- Pãi, undeva, dupã profesorul universitar
şi marele senator, o întoarse acesta.
- Ãştia dau vreun ban?
- Nu, dar ştiţi...
- Eu ştiu foarte bine cã, dacã eu dau bani,
eu voi fi în capul listei. Ai priceput?
- Da, rãspunse directorul, aşa voi face.
- Încã ceva... Dacã tot mã treci în fruntea
listei, vreau sã mã înscrii cu alt nume. Ãla
e demult, nici nu mai îmi aduc aminte de
când.
- Cum anume sã vã scriu? întrebã directorul,
uşor contrariat.
- Papa Jean, mãi. Aşa vreau sã mã scrii,
Papa Jean.
Zis şi fãcut. Comanda fu datã, iar
inaugurarea plãcii se stabili peste o lunã.
Directorul anunţase cu surle şi trâmbiţe
toatã suflarea satului despre acest
eveniment. Lumea aştepta, în lipsã de alte
distracţii, sã vadã ultima gãselniţã a
conducãtorului şcolii.
Singura problemã care se ivi fu aceea a
amplasãrii plãcii. Pereţii de la intrare
erau şubrezi şi nu aveau cum sã susţinã o
greutate mare. Directorul luã decizia de a
suspenda placa pe peretele exterior al
clãdirii. Astfel, omora doi iepuri dintr-un
foc. Mai întâi, faţada clãdirii pãrea ceva
mai solidã, iar pe de altã parte, oricine ar
fi trecut prin faţa şcolii putea vedea
placa...
Mai erau douã sãptãmâni pânã la inaugurare.
Papa Jean devenise obsedat de asta. Ce le va
spune el acelora prezenţi? Vãzuse pe la
televizor cã, în astfel de ocazii, fiecare
îşi prezenta realizãrile sale de o viaţã.
Şi atunci îi veni ideea. O sã scoatã toţi
banii din bancã. Erau câteva milioane de
dolari. Va pierde el nişte dobânzi, dar îi
va aşeza frumos într-o geantã enormã şi,
atunci când va fi întrebat, nu va face decât
sã o deschidã şi sã le arate conţinutul
tuturor.
Dar dacã îi va mai veni cuiva o astfel de
idee? Dacã se face de ruşine cu banii aceia?
Se hotãrî pe datã sã îşi lichideze toate
afacerile. De mult se cam plictisise de
lanţul sãu de restaurante. Ce ar fi ca toţi
banii câştigaţi sã-i bage în terenuri şi sã
înceapã sã construiascã vile? Putea sã
cumpere, în fond, tot satul natal... Era
aproape de oraş, iar distanţele se
micşoraserã în ultimii ani datoritã faptului
cã mai toţi aveau acum automobile rapide.
Dupã o sãptãmânã, pe biroul lui Papa Jean se
afla o geantã de voiaj în care se odihneau,
dupã atâtea şi atâtea afaceri, sute de
pachete de bani ce defineau, în definitiv, o
viaţã...
Ziua cea mare sosi...
Se urcã în Mercedesul personalizat, cu
numãrul 01-PJI (Papa Jean I-ul – nu conta cã
nu avea urmaşi, era oricum primul) şi, în
câteva minute, ajunse în sat.
Se opri, la câteva zeci de metri de şcoalã,
la baza unui pod ce traversa pârâul Sâmbãta.
Apele acestuia erau umflate de ploi şi
veneau vijelioase, cu o putere pe care
nimeni nu ar fi putut-o bãnui.
Se dãdu jos din maşinã. Vãzu lumea adunatã
în curtea şcolii, dar numai aşa, pe deasupra
capetelor. Luã geanta şi fãcu câţiva paşi,
pânã în partea superioarã a podului.
Vroia sã-şi savureze, singur, triumful ce
avea sã urmeze.
În faţa şcolii erau adunate toate
oficialitãţile locului. Profesorul
universitar declinase invitaţia sub
pretextul unui congres la care era musai sã
participe, senatorul avea o sesiune
extraordinarã la care nu putea lipsi, iar
poliţistul tocmai fusese dat afarã pentru
nişte motive necomunicate contribuabilului
de rând. Îl aşteptau acum pe el, pe Ion, pe
Papa Jean...
Deodatã se auzi ceva. De sub pânza albã ce
acoperea placa, zgomotele deveneau din ce în
ce mai înfricoşãtoare. Pânza începu sã se
umfle, se sfâşie, mai întâi în partea
superioarã şi apoi peste tot. Cu un bubuit
asurzitor placa se desprinse din peretele
şubred şi se sparse în zeci de bucãţi.
De pe pod, Papa Jean vãzu totul. Avu un şoc
îngrozitor. Mâinile începurã sã-i tremure,
iar geanta pe care o ţinea cu grijã în
braţe, cãzu, de parcã n-ar fi existat
vreodatã, în apele învolburate ale pârâului.
Bancnotele se împrãştiarã şi se duserã la
vale, aşa, pe apa Sâmbetei...
Se uitã, neputincios, la averea ce din neant
apãruse şi înspre neant se îndrepta.
Liniştit, suspect de calm, Papa Jean se
întoarse şi plecã, pe jos, spre casa unde se
nãscuse Ion...
