Pentru mine, prima datã când am vãzut lumina
zilei a fost noaptea...
În dimineaţa aceea m-am simţit, ca
niciodatã, îngrozitor. Stãteam cu capul în
jos. În viaţa mea anterioarã, ce e drept,
îmi plãcuse tare mult sã fac sport. Dar
încearcã şi dumneata, stimate cititor, sã
stai aşa ore întregi...
Auzeam o femeie care se vãicãrea şi
un tip agitat ce nu spunea decât: â€ŢCu ce pot
sã te ajut, dragã?" Pãi nu ştiu cu ce ai
putea sã o ajuţi pe draga ta, îmi venea mie
sã-i spun, dar ai face bine sã mã scoţi de
aici. Chiar a devenit plictisitor!
În fine, pe la ora 11 noaptea am
reuşit sã scap. Momentul a fost tare
neplãcut, deoarece un tip în halat alb îmi
pusese o luminã puternicã în ochi şi mã tot
mãsura şi cântãrea.
â€ŢE bãiat şi are 4 kilograme", se
auzi dintr-o datã.
Femeia, care se vãicãrise pânã
atunci, spuse aproape şoptit: â€ŢMulţumesc
domnule doctor, este un sentiment grozav sã
devii mamã!".
Ei, care va sã zicã, începeam sã
cunosc personajele...
Prin urmare, cantaragiul, metrologul
se numea doctor, iar femeia aceea, pe care
nu o vãzusem încã, rãspundea la numele de
mamã.
â€ŢNu plânge, nu e în regulã!" aud
deodatã. Şi uite-aşa mã pomenesc cu douã
palme la funduleţ. Am început sã plâng de
ciudã cã nu îi puteam rãspunde cu aceeaşi
monedã individului.
Multã lume spune cã, dupã naştere,
copiii nu vãd.
Se înşealã amarnic. Începusem sã îi observ,
din nefericire, pe toţi.
â€ŢÃsta este doctorul? Nu e posibil!"
Acum şaptezeci de ani fusese, timp de câteva
luni, colegul meu de bancã. Mamã, ce îl mai
necãjeam... Pionezele pe scaun, caietele de
teme ascunse, suflatul eronat erau numai o
micã parte din arsenalul pe care-l folosisem
atunci. Aha, acum vrea sã se rãzbune ştiind
cã încã nu pot riposta. Ei lasã cã ne mai
vedem noi în vreo viaţã... Poate atunci voi
fi un câine şi tu o pisicã. Sã vezi tu
atunci scãrmãnealã... Dar dacã voi fi vreun
chiuahua, iar el vreo birmanezã? Oricum, vom
vedea noi atunci...
Mama fusese sorã-mea mai micã. Un an
ne despãrţea, dar îmi luasem în serios rolul
de frate mai mare. Cât am fost mici a dus-o
bine cu mine. O trãgeam din când în când de
codiţe, o mai pâram mamei pentru lucruri
imaginare, în fine, lucruri pe care
era â€Ţobligatoriu" sã le primeascã de la
un â€Ţîmpieliţat" ce fusesem. Cînd a mai
crescut, am modificat strategia. De la
carnetul de note, dosit cu grijã atunci când
adãpostea vreun patru la matematicã şi
arãtat de mine pãrinţilor, triumfãtor,
schimbam registrul â€Ţturnând-o" atunci când
cocheta cu vreun bãiat.
â€ŢEi, sã te ţii bãiete", mi-am spus.
De acum înainte, cine ştie câţi ani voi fi
la cheremul dumneaei. Va trebui sã învãţ,
vrând-nevrând, matematicã şi promit cã nu
voi cocheta cu niciun bãiat!
În maternitate am stat numai vreo
cinci zile.
Mã plictisisem îngrozitor de tare, neputând
sã schimb mãcar o vorbã-douã cu vecinii mei
de salon.
În dimineaţa externãrii, l-am
cunoscut pe tatãl meu.
Era un tip transpirat şi agitat, ce se tot
dãdea, obositor de des, de ceasul morţii.
- Cum a fost dragã? întreba el, la
fiecare cinci minute.
- Ei, cum sã fie iubitule, îi spunea
mama, greu ca la orice naştere.
- Povesteşte-mi, insista el.
â€ŢMãi tãticule, cum Dumnezeu o sã-ţi
povesteascã? Aşteaptã şi tu o altã viaţã şi
poate o sã ai norocul sã încerci asta pe
propria-ţi piele. Important este sã te uiţi
la â€Ţprodusul finit", adicã la mine, vroiam
sã-i spun, dar ceva, neidentificat încã, mã
oprea.
â€ŢAha, încã nu ştiu sã vorbesc. Mai
bine însã, pentru cã voi avea timp sã-i
purec pe toţi. Ia sã vedem, acasã, ce
surprize ne mai aşteaptã..."
Într-adevãr, în faţa acesteia, numai
cunoştinţe vechi.
Sã-i luãm pe rând.
Prima care veni sã mã pupe, era
tanti Sanda, cum îi ziceau toţi. De când o
cunoşteam? Fusese administratorul blocului
atunci când mã mutasem prima datã singur.
Mai mult, fusese bãrbat. Închipuieşte-ţi
dragã cititorule, cum e sã te pupe un
administrator care ani de zile ţi-a fãcut
reproşuri din te miri ce: ba radioul dat
prea tare, ba prea încet şi multe astfel de
mici mizerii pe care numai convieţuirea la
comun le poate experimenta.
Urmãtoarea fu mãtuşa Irina, sora
mamei, înainte vreme tatãl meu vitreg, care
aplecându-se peste mine atât de mult, mã
fãcu sã o privesc cruciş. Dupã ce cã era o
grãsancã şi jumãtate o mai vedeam acum şi în
dublu exemplar. Îmi adresã câteva cuvinte
într-o limbã numai de ea ştiutã: â€ŢÎngî,
îngî..." Cultã mai este, mi-am spus...
Cãţelul Othello, fost pisica
Desdemona, a vrut şi el, stând cuminte la
rând, sã-mi dea un pupic pe obrãjiori, dar s-
a ales cu un picior, plasat discret de
unchiul Gelu.
De unde-l ştiam eu pe Gelu ãsta? A,
da... Fusese poştaşul ce zãbovea întotdeauna
prea mult la vecina de palier Verginica.
O clipã m-am gândit: â€ŢMai dureazã,
mãi oameni buni, pelerinajul ãsta? Poate îmi
e şi mie foame, somn şi, în fond, ne
cunoaştem de atâta vreme... Unii dintre voi,
înainte, de-abia îmi rãspundeaţi la salut,
iar acum vã înghesuiţi ca la sfintele
moaşte!"
Prin faţa mea mai trecuserã fratele
tatãlui meu, fost iubit al sorã-mii, astãzi
mama şi vecinul de palier al pãrinţilor, nea
Vasilache, fost â€Ţtanti Miţa de la
alimentarã".
Surpriza venise, ca în orice
telenovelã serioasã, la sfârşit. Mama
vorbise, din timp, cu o femeie ce trebuia sã
o ajute în primele mele luni din aceastã
viaţã. La început, urma sã-mi schimbe
scutecele, sã-mi dea de mâncare, sã mã
legene pânã adormeam şi tot felul de astfel
de sarcini uşoare când este copilul tãu, dar
infernale în caz contrar. Cine credeţi cã
era guvernanta? Pe cine credeţi cã urma sã
mã rãzbun ani buni din acel moment încolo?
Era fosta mea profesoarã de matematicã din
ciclul gimnazial!
Câte zile negre nu-mi fãcuse acea femeie
diabolicã, de câte ori o încasasem din cauza
ei (dar lasã cã şi eu mã rãzbunam pe sorã-
mea). Nu putuse niciodatã sã înţeleagã cã
aveam destule vieţi înainte pentru a nu mã
grãbi sã învãţ teorema lui Pitagora şi alte
binoame la pãtrat...
â€ŢEi cucoanã, a venit timpul sã facem
cunoştinţã", îi transmisesem eu, umezindu-
mã, de emoţia revederii, din cap pânã în
picioare.
Ceea ce a urmat în viaţã a fost simplu. Ca
toţi oamenii normali, m-am cãsãtorit pe la
25 de ani cu â€Ţbunicã-mea" şi am avut doi
copii: un bãiat nãzdrãvan – fostul şef al
meu timp de douãzeci de ani, ce-mi mâncase
zilele şi nopţile cu mãgãriile sale şi o
fatã superbã – nevasta şefului amintit cu
neplãcere mai sus.
La birou, şefi mi-au fost nevestele
anterioare şi, sincer vã spun, tare îmi era
greu sã nu le zic ce poftã-mi este de nişte
sarmale din acelea, de pe vremuri...
La vârsta de 40 de ani, am suferit un
cumplit accident de automobil. Acum
sunt â€Ţrepartizat" în acelaşi orãşel. Stau şi
mã întreb: cine-mi va fi mama?
Unchiul Gelu, nea Vasilache?
