Soneria îngânã fals o piesã celebrã.
â€ŢCine o fi la uşã, la ora 7 dimineaţa? Sper
cã nu vreun distribuitor."
Andrei se ridicã, cam cu silã, de la mãsuţa
din living unde, într-un ritual repetat
identic de mii de ori, îşi sorbea cafeaua de
dimineaţã. Începea programul de lucru la ora
8, iar pânã la serviciu nu fãcea mai mult de
zece minute.
- Aveţi un colet. Vã rog sã semnaţi aici, îi
spuse individul vânjos ce sprijinea un
pachet imens.
- Ce anume este şi, mai ales, de la cine?
- Nu vã pot spune decât cã pe ambalaj
scrie â€ŢFRAGIL". Cine l-a trimis nu ştiu nici
eu. Când am venit dimineaţã la servici, la
compania de distribuţie, l-am gãsit acolo,
lângã intrare, cu menţiunea â€ŢDe livrat
urgent!"
- Cum aş putea totuşi sã aflu cine l-a
trimis?
- În principiu, de la şeful nostru care are
evidenţa tuturor intrãrilor de colete.
- Cum pot sã dau de acest individ?
- Nu aş putea sã vã precizez exact,
deoarece, de astãzi, şeful este în concediu.
Andrei renunţã la idee şi se mulţumi sã
semneze.
â€ŢOare ce o fi în pachetul ãsta?", se
întrebã, privind cu mirare la ambalajul de
aproximativ doi metri înãlţime şi vreun
metru lãţime.
â€ŢMai bine mã pregãtesc de plecare pentru ca
sã nu întârzii şi, dacã voi avea timp, o sã
mã uit dupã aceea", mai adãugã el în sine.
Terminã de bãut cafeaua, cam fãrã chef de
astã datã, întrebându-se cine ar fi putut sã-
i trimitã un colet aşa de mare şi, în primul
rând, aşa de misterios. Se jucã puţin cu
imaginaţia, trecând în revistã toţi
prietenii. Poate era o farsã sau cine ştie?
Se uitã pe calendarul de perete. â€ŢOare nu am
încurcat eu zilele şi astãzi este vreo
aniversare?" În principiu, nu avea cum sã
greşeascã, deoarece în fiecare searã,
înainte de culcare, rupea filele
calendarului pentru ca a doua zi acesta sã
indice corect. Era şi o micã superstiţie de-
a sa. Avea senzaţia cã dacã anticipeazã o
zi, chiar şi aşa, rupând foaie dupã foaie,
necazurile îl vor ocoli.
Acesta arãta însã 29 februarie 2005. â€ŢIa te
uitã ce prostie au scris ãştia!" îşi spuse
Andrei. â€ŢAstãzi este 29 februarie, dar 2004.
2005 nici mãcar nu este an bisect!"
Era, deci, o banalã zi de februarie, cu un
ger uscat afarã şi o platitudine factualã în
viaţa lui.
Ceasul arãta ora 7 şi 25 de minute. Se
îndreptã spre şifonier şi îşi alese, cu
grijã, o cãmaşã albã. Astãzi avea şedinţã,
iar şeful ţinea întotdeauna ca salariaţii sã
fie îmbrãcaţi impecabil: costum la douã
rânduri, cãmaşã albã, cravatã asortatã,
pantofi atent lustruiţi. Le spunea, obositor
de frecvent, cã angajaţii reprezintã oglinda
instituţiei. Nu conta ce lucrau, nu avea
importanţã cât de bine o fãceau, dar
trebuiau sã arate impecabil.
Lucrul acesta îl enerva la culme. Era un tip
non-conformist în relaţiile cu semenii,
fiind într-o contradicţie, izvorâtã poate şi
dintr-o revoltã asupra sinelui, cu firea sa
calculatã şi metodicã în tot ceea ce fãcea.
Din acest motiv, atunci când nu se ducea la
servici, se îmbrãca în blue-jeans
(dintotdeauna negri – iatã ce contradicţie
de termeni!) şi îşi arunca peste cap câte un
tricou lãbãrţat sau un pulover la baza
gâtului. Era revolta lui la toate
convenţionalismele ce ne complicã viaţa.
Se îmbrãcã atent. Întotdeauna, dupã ce
încheia aceastã corvoadã a selectãrii
hainelor, se uita în oglindã pentru o ultimã
verificare. Era poate cea mai stressantã
activitate de dimineaţã. Nu avea decât o
oglindã micã la baie şi fãcea, zilnic,
eforturi disperate de a se vedea mãcar pânã
la mijloc.
â€ŢEste ora 7 şi 40 de minute", observã el.
â€ŢIa sã vãd, repede, ce surprizã este în
acest pachet..."
Dezlipi cu mare grijã ambalajul. Dacã totuşi
nu i se adresa lui? Poate fusese o confuzie
şi, atunci, ar fi trebuit returnat
adevãratului destinatar.
Înãuntru pãrea cã se aflã o oglindã...
Avea o ramã subţire, parcã prea delicatã
pentru dimensiunile acesteia. Curios lucru,
nu avea nici un dispozitiv de ancorare. Când
o apucã, pentru a o amplasa undeva, observã
cã era fantastic de uşoarã, parcã imaterialã.
â€ŢDumnezeule, ce se întâmplã? Este tare
ciudat... Ia sã vãd din ce material este
fãcutã..."
Apropie mâna de locul unde ar fi trebuit sã
se afle sticla acesteia. Surprizã! În
interiorul ramei nu se afla nimic. Absolut
nimic. Se întrebã, firesc, ce rost avea
obiectul? Parcã, totuşi, atunci când o
despachetase, îşi vãzuse reflectatã, o
clipã, una din mâini. O lãsã jos, în
mijlocul camerei, constatând cã aceasta
stãtea perfect vertical, fãrã vreun reazem
sau suport.
Se dãdu puţin înapoi, pentru ca sã priveascã
mai bine. â€ŢEste ora 7 şi 45 de minute.
Trebuie sã mã grãbesc!" îşi spuse oarecum
intrigat de scurgerea, mereu prea rapidã, a
timpului matinal.
Se opri. Ciudat, în acel gol din interiorul
ramei se vedea perfect. Era el şi totuşi
parcã nu era. Imaginea avea ceva ciudat, dar
nu-şi putea explica ce. Se mai uitã odatã la
ceas. â€ŢEste 7 şi 46". În acel moment îşi
dãdu seama!
Oglinda îl reflecta invers...
Mâna lui stângã se reflecta în partea
dreaptã a oglinzii, aşa cum privea el, iar
cea dreaptã în stânga acesteia.
Nu apucã sã se gândeascã prea mult la
aceastã situaţie, sã recunoaştem, ciudatã...
O forţã, în afara oricãrei logici, îl
atrãgea spre oglindã. De fapt, â€Ţîl atrãgea"
era un fel de-a spune. Corpul îi rãmãsese
nemişcat, dar el se simţea atras, cu toatã
fiinţa sa, în interiorul oglinzii.
Probabil nu trecuserã mai mult de câteva
secunde...
Se uitã din nou la ceas. Ora arãta tot 7 şi
46. Ciudat, imaginea sa se reflecta acum, în
oglindã, corect. â€ŢProbabil cã mi s-a pãrut",
îşi spuse, fãrã o prea mare convingere. Nu
se mirã prea tare nici atunci când
calendarul de perete indicã ziua de 29
februarie 2004.
â€ŢCred cã nu şi-a fãcut efectul cafeaua! Va
trebui sã mã trezesc de-a binelea pânã la
servici."
De obicei, mergea pe jos pânã la locul unde
lucra. Era aproape şi, cu acea ocazie, mai
fãcea şi puţinã mişcare.
Când ieşi din scara blocului unde locuia, un
vecin, ce nu rãspundea niciodatã la salut,
îl interpelã:
- Ce faci vecine? Nu vrei sã te duc la
servici cu maşina?
Vroia sã meargã pe jos, sã îşi limpezeascã
gândurile. Dar spuse:
- Da, cu mare plãcere!
În faţa întreprinderii era şeful.
Acesta discuta cu o persoanã necunoscutã
lui. Când îl vãzu, se întrerupse din
conversaţie:
- Ce faci, mãi Andrei?
- Bunã ziua, domnule Grigoriu! Am venit, ca
de obicei, la timp.
Ştia cã Grigoriu nu putea sã sufere ca un
salariat sã întârzie nici mãcar un minut. De
aceea, considerase cã e bine sã-i atragã
atenţia asupra punctualitãţii sale.
- Ei, asta-i bunã! Important este sã ne
facem treaba, aici, aşa cum trebuie. Ce
conteazã la ce orã soseşte unul sau altul?
În rest, bine, sãnãtos?
- Da domnule, este totul în regulã.
- OK, sã mai vii pe la mine când ai timp ca
sã mai schimbãm câte o vorbã.
- Cu plãcere, domnule.
Era prima datã cã vorbea cu Grigoriu altceva
în afara problemelor strict profesionale.
Când deschise uşa biroului, îl vãzu pe
Virgil, aşezat pe scaunul dat uşor pe spate,
cu picioarele pe birou şi cu mâinile
împreunate la ceafã.
- Salutare, Andrei!
- Bunã!
- A cãzut şifonierul pe tine astãzi? De ce
nu vii şi tu la servici îmbrãcat ca noi,
ceilalţi?
Accentuase ultimul cuvânt şi asta îl
determinase sã arunce rapid o privire în
jur. Toţi colegii sãi erau îmbrãcaţi de
parcã s-ar fi pregãtit de o excursie montanã.
De obicei, şedinţele erau lungi şi
plicticoase. Grigoriu ţinea sã-i
minimalizeze pe toţi, subliniind faptul cã
numai el, dar nimeni altcineva, lucreazã â€Ţca
lumea". În rest, erau mici reproşuri
adresate individual, nu foarte dure pentru
ca nu cumva vreun angajat sã plece în altã
parte. Salariaţii trebuiau, însã, ţinuţi tot
timpul la respect, inducându-li-se
conştiinţa inferioritãţii lor faţã de şef.
Astfel, în timp, ei ajungeau sã creadã în
genialitatea acestuia, în capacitatea –
rezervatã în mod exclusiv – de a rezolva
orice problemã. Munca lor nu era decât, aşa,
una brutã, în care ei nu aveau cum sã
înţeleagã complexitatea fenomenelor
economice. Cam aşa se desfãşurau mai toate
şedinţele. Puţinele variaţiuni de la
monotonie apãreau atunci când la acestea
participa şi Directorul General. În acele
momente, rolurile se schimbau. Discursul lui
Grigoriu era preluat de General, timp în
care şeful lor aproba, uşor înclinat, orice
vorbã, orice sughiţ...
Intrã în sala de şedinţe şi constatã cã pe
mese aşteptau, aburinde şi ispititoare,
cafele, împresurate de nenumãrate
farfurioare cu tot felul de pişcoturi sau
gustãri.
Se aşezarã cu toţii şi şedinţa începu.
- Domnilor, ne-am adunat astãzi, pentru a
lua o decizie importantã. M-am gândit cã
lucrãm de atât timp împreunã şi totuşi nu ne
cunoaştem prea bine. Ce-ar fi sã plecãm cu
toţii într-o excursie? Am vorbit cu
Generalul şi a fost de acord ca sã ne
învoiascã trei zile la sfârşitul sãptãmânii
viitoare. Mai mult, ne-a asigurat cã ne pune
la dispoziţie o vilã â€Ţde protocol", la
munte, aşa încât nu ne va costa mai nimic. S-
ar putea, dacã va avea timp, sã vinã şi el,
mãcar o zi. Ce spuneţi?
- Domnule Grigoriu, mergem cu mare plãcere.
Ne gândisem şi noi sã vã propunem, dar e mai
bine cã a venit din partea dumneavoastrã,
spuse Virgil.
- Ei, mãi bãieţi, ştiţi cã întotdeauna sunt
receptiv la orice problemã pe care o
ridicaţi voi, cu atât mai mult când vine
vorba de o agapã.
Excursia se hotãrî pe datã, iar restul
şedinţei se desfãşurã într-o atmosferã de
bunã dispoziţie, în care Grigoriu le povesti
cum copiase el, în facultate, la un profesor
aparent imposibil de pãcãlit.
În drum spre casã, Andrei îşi spuse cã ar
trebui sã cumpere ceva de mâncare. Neglijase
în ultima vreme şi se tot hrãnise cu
uscãturi. Intrã în primul supermarket pe
care-l întâlni în cale. Se duse la raionul
de carne şi observã cum toate produsele se
ieftiniserã, faţã de ziua precedentã, cu mai
mult de douãzeci de procente. Nu îşi cumpãrã
decât nişte carne tocatã şi, din alt sector,
ceva zarzavaturi. La casã, pânã când îşi
gãsi cardul pe care-l ţinea ascuns într-un
buzunar de la piept, de frica hoţilor, vãzu
cum o vânzãtoare veni, amabilã, şi îi puse
cele câteva cumpãrãturi în sacoşã.
- Nu vã grãbiţi, domnule, îi spuse casiera.
Este destul timp pentru toatã lumea.
Femeia grasã şi asudatã, din spatele lui, de
la coadã, se uita binevoitoare şi parcã ar
fi vrut sã îi sarã în ajutor.
În fine, gãsi şi cardul printr-unul din
ungherele buzunarului, plãti şi plecã spre
casã.
Dupã ce îşi pregãti ceva de mâncare,
deschise televizorul. Se pãrea cã toate
posturile ajunseserã la o înţelegere tacitã.
Programul de bârfe transmitea o emisiune
despre modul de evoluţie a bunelor maniere
de-a lungul istoriei, cel ce difuza numai
crime şi violuri trata împlinirile elevilor
medaliaţi la Olimpiadele Internaţionale, iar
Manele TV emitea â€ŢImperialul" lui Beethoven.
Pânã în acel moment, Andrei nu îşi formulase
nicio pãrere asupra celor ce se întâmplau.
Toate curgeau parcã de la sine.
Într-un târziu, adormi...
Visã cã acea lume idealã (pentru el) în care
ajunsese, începea sã îl împresoare. Totul se
desfãşura prea bine. Lumea era nefiresc de
perfectã. Libertatea individului, aşa cum şi-
o asuma, dar şi cum era respectatã, tindea
sã devinã totalã. Ar fi vrut sã vadã mãcar
un sâmbure de imperfecţiune sau sã audã un
minim reproş. Nimic!
Dimineaţa, obosit dupã o noapte grea, se
duse direct cãtre oglindã. Nu mai aşteptã ca
aceasta sã reacţioneze în vreun fel. Intrã
de-a dreptul prin rama acesteia.
Aruncând o privire spre calendar, observã,
fericit, cum fila acestuia arãta ziua de 29
februarie 2005...
