Acea duminicã de primãvarã începuse ca o
solie a unei vremi deosebit de promiţãtoare.
Razele soarelui se furişau printre faldurile
draperiei, ca o mânã invizibilã ce-i mângãia
obrajii.
George se alintã puţin, întorcându-se când
pe o parte, când pe cealaltã, alunecând cu
gândul, uşor, în anii copilãriei,
când se strecura în poala mamei şi îi
aştepta dezmierdãrile.
Se dãdu jos din pat, nu fãrã un oarecare
regret. Ar fi vrut sã prelungeascã acea
clipã la infinit...
În tinereţe, îi plãcuse iarna cu mormanele
de zãpadã ce acopereau strãzile oraşului şi
se odihneau în straturi groase pe
acoperişurile caselor. Stãtea uneori minute
întregi, admirând dantelãria ţurţurilor
adunaţi ca la o şezãtoare pe sub streaşina
unei case şi întrecându-se în transparenţã
şi dimensiuni. Câteodatã îi plãcea chiar şi
viscolul. Avea, atunci, sentimentul unui
cuceritor, luptându-se pânã la epuizare cu
vântul rece şi acele de gheaţã ce-i sfâşiau
faţa, dar rãsplãtit, în final, de cãldura
casei şi a unui înşelãtor sentiment de
izbândã.
De câţiva ani, însã, ca mai mereu dupã o
intensã dragoste, nu o mai putea suferi.
Zãpada nu cãdea decât rareori, ba mai mult,
într-un an, se întâmplase ca iarna, în
adevãratul ei sens, sã aibã loc într-o
dimineaţã între orele 10 şi 11. În rest, era
o vreme uscatã şi rece, desfãşuratã, cu mici
intermezzo, pe mai multe luni. Primãvara
devenea, astfel, o adevãratã binecuvântare
Dumnezeiascã.
Era singur acasã. Soţia şi copilul plecaserã
pentru câteva zile la pãrinţii acesteia. Ar
fi vrut tare mult sã se ducã şi el, dar
obligaţiile de servici nu-i permiseserã.
Sorbind uşor cafeluţa de dimineaţã, George
începu a se întreba: â€ŢCe o sã fac eu toatã
aceastã zi?" Înainte de plecare, soţia îi
lãsase de mâncare, fãcuse curat în toatã
casa şi tot ce mai ţine de acele clasice
treburi femeieşti. Îi plãcea sã o ajute la
gospodãrie, având întotdeauna discuţii în
contradictoriu pe aceastã temã cu unii
colegi de servici, ce susţineau sus şi tare
cã este o mare ruşine ca ei sã şteargã
praful sau sã dea cu aspiratorul. â€ŢMãi
George, nu fi aşa pãmpãlãu! Dacã tu aduci
bani în casã, muierea trebuie sã facã ceea
ce a fost menitã!", îi spusese într-o zi
Andrei, colegul sãu de catedrã, de la
Universitate. Degeaba îi replicase cã şi
soţia are servici şi nu este normal ca el sã
trãiascã precum un trântor. Concepţiile erau
prea adânc înrãdãcinate şi nu se putea face
absolut nimic.
De data asta era altceva. Virginia, vãzându-
l cât este de obosit, dupã un studiu la care
muncise câteva luni de zile, îi lãsase toatã
casa lunã.
Decise, mai aruncându-şi o datã privirea pe
fereastrã, sã plece la plimbare în parc. Nu
mai fusese de ani de zile şi chiar se
întreba ce-o mai fi pe acolo. â€ŢOare mai sunt
copacii ãia seculari, nu or fi umplut ãştia
parcul de terase şi cârciumi?" se întreba
George, cu un sâmbure de speranţã în suflet.
Se îmbrãcã lejer. Întotdeauna, când primele
semne ale primãverii se fãceau anunţate,
începea sã poarte haine subţiri, parcã
pentru a forţa vremea bunã sã se ia dupã el.
Parcul era destul de aproape de casa unde
locuia. Intrarea în acesta îi prilejui o
adevãratã surprizã. Totul era neschimbat, ca
în anii copilãriei lui. Poate unele alei se
mai stricaserã, câteva borduri se
spãrseserã, dar ei, copacii, erau acolo la
locul lor. Liniştea se autoproclamase
stãpânã absolutã şi nimic, dar absolut
nimic, nu pãrea sã perturbe împãcarea cu
natura.
Se aşezã pe o bancã, la întâmplare. Îşi
aprinse, fumãtor înrãit, o ţigarã. Trase de
câteva ori din ea şi urmãri cum rondelele de
fum se ridicau ca nişte mici
norişori. â€ŢDoamne, ce nemernic sunt! În
jurul meu e un echilibru perfect, iar eu, cu
viciul ãsta pãcãtos, profanez acest templu
al uitãrii de sine." Stinse ţigara şi începu
sã tragã puternic, la schimb, ca o
compensaţie, aer în piept. Simţi o uşoarã
ameţealã, dar plãcutã ca un drog. Încet-
încet se scurgea în naturã, fiind cuprins de
o nefireascã linişte...
- Dã sã-ţi gãcesc boiarule! Hai, întinde
mâna, sã vãd dacã te iubeşte franţuzoaica!
George, stãpân de obicei pe sine, fu trezit
atât de brusc din reveriile sale, de parcã
în mijlocul concertului beethovenian de
vioarã ar fi început sã cânte manelistul
Elvis de la Crãcãnaţi, cu bancnotele lipite
pe frunte şi celebru de când era în stadiu
de fetus.
- Pleacã de aici!
- Hai, dã sã-ţi gãcesc! Nu fi zgârcit, cã-ţi
spun ce te paşte frumosule! Hai Pardaiane,
dã la chivuţa zece lei şi o sã-ţi zîc de ce
sã te fereşti!
- Pleacã fã de aici şi lasã-mã în pace!
George rãmase o clipã şocat. Niciodatã nu
vorbise aşa. Cu absolut orice femeie vorbea
respectuos şi, întotdeauna, îi sãruta mâna.
Avusese, ce e drept, şi câteva suprize în
viaţã. Odatã, fusese la un prieten, iar
nevastã-sa, ieşind din bucãtãrie, îi
întinsese mâna. Se aplecase sã i-o sãrute,
dar aceasta îi spusese: â€ŢNu, lãsaţi, nu
trebuie!" Insistase şi regretase amarnic.
Femeia avea o mânã umedã, mirosind, deloc
discret, a ceapã.
Acum, însã, cum ar fi putut sã scape de
ţiganca ce insista? Ar fi putut sã o refuze
politicos, dar ştia cã nu era aşa de uşor sã
te eschivezi. Oricum, îi era ruşine de
vorbele aruncate. Spre mirarea lui, ţiganca
spuse:
- Bine chiparosule, plec, dar îţi spun de
trei ori: sã ai grijã cu curentul cã de-
acum, în trei luni, tare rãu o sã-ţi fie.
Asta ţi-o spun eu, aşa, pe gratis...
- Bine, bine, îi mai spuse George, o sã am
grijã â€Ţcu curentul". De trei ori chiar, mai
mormãi el.
Ţiganca dispãru, ca prin farmec. George se
uitã curios în toate direcţiile, dar parcã
aceasta intrase în pãmânt.
â€ŢOare chiar a fost sau am visat? Cred cã am
aţipit o clipã."
Se ridicã uşor ca sã plece, dar pe jos, ceva
strãlucitor îi atrase atenţia. Se aplecã şi
vãzu cã, acolo, era un galben. â€ŢIa te uitã
minunãţie, ãsteia i-a cãzut din salba de la
gât!" Ştia cu câtã mândrie poartã ţigãncile
acele podoabe, pe care le transmiteau peste
generaţii ca un semn distinctiv, dar şi ca o
perenitate a tradiţiilor.
Se mai uitã încã odatã, ba chiar fãcu şi un
tur al parcului, de jur-împrejur, poate-
poate o va vedea pentru a-i înapoia podoaba.
Ţiganca dispãruse fãrã urmã. Nimic nu mai
amintea de faptul cã liniştea parcului
fusese vreodatã tulburatã de ceva sau cineva.
Plecã îngândurat spre casã. Nu putea sã-i
iasã din minte întâmplarea din parc. Nu
fusese, niciodatã, rasist, şovin, antisemit
sau orice altceva discriminator.
Cunoscuse oameni de toate categoriile şi
etniile.
Avusese, în timpul facultãţii, un bun
prieten negru, cãruia îi admira tenacitatea
şi ambiţia de a învãţa. Dupã ani, cãutând pe
Internet, avusese marea surprizã sã constate
cã acela devenise un mare profesor
universitar, undeva, într-o ţarã africanã.
Cãlãtorise mult, prin Ardeal, şi fusese
impresionat de ospitalitatea maghiarilor de
acolo. Chiar dacã la început te interpelau
în ungureşte, dupã aceea îşi cereau scuze de
confuzia creatã şi te întâmpinau politicos.
La Samy, profesorul de analizã matematicã,
remarcase mereu spiritul întreprinzãtor şi
modul cum îşi â€Ţvindea" marfa. Studenţii erau
atraşi de stilul colocvial, câteodatã
glumeţ, dar întotdeauna riguros al expunerii.
Prieteni ţigani (de ce oare le este ruşine
unora şi se autointituleazã rromi?) nu
avusese pânã atunci, dar intrase de vreo
douã-trei ori în casele acestora. Fusese
surprins de curãţenia pe care o vãzuse în
jur şi amabilitatea cu care fusese primit.
Ajunsese astfel, în timp, la concluzia cã în
fiecare etnie existã oameni buni şi oameni
rãi, educaţi sau lipsiţi, din varii motive,
de o minimã culturã, în fine, extreme
prezente oriunde.
De ce o repezise pe â€Ţchivuţã" nu putea
înţelege...
Îi intrase prea brusc în intimitatea sa.
Fusese parcã la un pas de a se contopi cu
natura, iar acea fiinţã venise cãtre el cu o
propunere atât de neserioasã.
Nu credea în vrãji şi nici mãcar în destin.
Nu credea, de fapt, decât în sine însuşi.
Produs al regimului comunist, ascultãtor
cuminte al preceptelor şi ideologiilor
vremii, se formase ateu. Mai folosea din
când în când sintagme ca: â€ŢSã ne fereascã
Dumnezeu" sau altele asemenea, dar fãrã o
conotaţie explicitã, ci numai aşa,
inconştient.
Seara se anunţa relativ tristã. Fãrã soţie
şi copil, casa pãrea pustie.
â€ŢCe-ar fi sã ascult nişte muzicã, din aceea
veche", îşi spuse deodatã, privind cãtre o
fotografie înrãmatã, din perioada liceului,
ce îi trezea nostalgice amintiri.
Se duse cãtre dulapul unde, de-a valma,
aşteptau în tãcere vechi melodii zgomotoase.
Erau acolo discuri, benzi de magnetofon,
casete şi, începând de câţiva ani, CD-uri.
â€ŢIa te uitã, banda asta de magnetofon o mai
am! Crezusem cã s-a pierdut... Muzica asta
am ascultat-o la majoratul meu.", se mirã
George.
â€ŢPe ce sã o ascult oare?", se
întrebã el, privind în jur numai
la â€Ţsculele" moderne, de care, altfel, nu
ducea lipsã.
Se duse în cãmarã ca sã se uite dacã
nu cumva
nevastã-sa îi aruncase la gunoi magnetofonul
cel vechi.
Îl ţinuse ani de zile, la vedere, ca un
obiect aproape sfânt, martor al tinereţii
sale.
Constatã cu surprindere cã, de sub
un maldãr de piese de la fosta sa maşinã,
vecin cu un aspirator stricat, magnetofonul
îi arunca prin rola tractoare, rãmasã încã
la locul ei, o privire mustrãtoare, de
ciclop abandonat.
Ridicã aparatul cu grijã şi îl
şterse de praf. Pãrea sã fie totul în
regulã. Îl puse pe masã, luã banda de
magnetofon şi o înfãşurã, atent, pe cealaltã
rolã.
Bãgã aparatul în prizã, iar când întoarse
comutatorul, simţi o zgâlţâiturã puternicã.
Îşi retrase într-o sutime de secundã mâna.
Se curentase rãu de tot. Probabil cã un fir
interior fãcuse masã cu aparatul şi acesta
devenise un pericol mortal pentru acela care
încerca sã-i mai tulbure liniştea.
Era poate o rãzbunare a atâtor ani de
abandon. Din aparat ieşea, însã, un miros
urât, de cabluri arse.
George tremura. Atunci când pornise, sau în
sfârşit, încercase sã porneascã aparatul,
era dus pe gânduri, transportat în anii
adolescenţei şi nu s-ar fi aşteptat la aşa
ceva. Se speriase rãu de tot.
Deschise uşa barului şi îşi turnã, ceva mai
mult decât de obicei, nişte coniac. Bãu cu
nesaţ şi îşi mai puse unul.
â€ŢIa te uitã", îşi zise acum uşor amuzat,
probabil şi din cauza bãuturii, â€Ţera sã aibã
dreptate chivuţa aia. Uite cum puteam sã mor
dintr-o prostie! Cine oare mi-a dat ideea sã
mã duc la magnetofonul ãla rablagit?"
Scârbit de mirosul ce umpluse sufrageria,
George se duse la fereastrã şi o deschise
larg. Vremea frumoasã încã se mai fãcea
simţitã, o adiere uşoarã umplând camera,
discret, cu aer proaspãt.
Nu apucã sã termine cel de-al treilea pahar
scufundându-se într-un somn adânc.
Dimineaţa urmãtoare se trezi cu o cumplitã
durere de cap. â€ŢO fi din cauzã cã, asearã,
am cam întrecut mãsura", îşi spuse George,
dar constatã, cu stupoare cã toate
ferestrele din casã erau deschise. â€ŢCe
Dumnezeu, parcã numai aici le-am lãsat
deschise! Of, ce curent s-a fãcut peste
noapte aici!"
În ziua aceea şi în urmãtoarele trei, nu se
duse la Universitate. Se simţea din ce în ce
mai rãu. Când s-a reîntors, soţia l-a gãsit
cu o temperaturã de 39 de grade şi cu ochii
roşii, de parcã s-ar fi uitat în flacãra
unui aparat de sudurã.
L-a doftoricit aşa cum numai ea ştia şi l-a
pus, în cele din urmã, pe roate.
Lui George începuse, de la un timp, sã îi
cam fie teamã. Se gândea zilnic la vorbele
ţigãncii: â€Ţ...îţi spun de trei ori: sã ai
grijã cu curentul cã de-acum, în trei luni,
tare rãu o sã-ţi fie. Asta ţi-o spun eu,
aşa, pe gratis."
â€ŢCe o fi vrut sã spunã cu vorbele acelea?
Poate o fi fost, într-adevãr, o
ghicitoare... Ei, hai, lasã prostiile astea
bãiatule, a fost o simplã coincidenţã şi
acum o sã cazi în misticism.
Tu, care eşti atât de raţional, o sã începi
sã crezi în toate prostiile astea. Mâine,
poimâine, poate o sã îţi ghiceşti şi în
cafea..." îşi încheie gândul, cu un zambet
interior, forţat, strâmb.
Vara sosi pe neaşteptate aşa cum îşi fãcuse
un bun obicei, de ani de zile. Cu o searã
înainte plouase şi fusese destul de frig,
iar a doua zi, pe la prânz, afarã erau peste
30 de grade.
Uitase, de ceva timp, întâmplarea cu
ţiganca. La un moment dat, un prieten aflat
în vizitã la el, îi vãzuse bãnuţul de aur
aruncat, undeva, într-o bombonierã de
cristal aflatã în vitrinã. Întrebat de
povestea acestuia, îi istorisise toatã
tãrãşenia.
- De ce nu îi faci o gaurã şi îl pui la gât
pentru cã, sincer, e foarte frumos, îi
spusese acesta.
- M-am gândit şi eu la asta, dar mai aştept,
poate o întâlnesc pe chivuţa aia ca sã i-l
înapoiez
- Hai, lasã prostiile astea, mãi George. Tu
crezi cã o s-o mai recunoşti vreodatã? Câte
ţigãnci-ghicitoare din astea nu sunt în oraş?
A doua zi, George se duse la un bijutier şi
îl rugã sã-i ataşeze bãnuţului un lãnţişor.
Odatã lucrarea terminatã, nu îl mai scoase
de la gât niciodatã.
În anul acela, plãnuise sã meargã cu soţia
în concediu la munte. În ultimul moment,
însã, un prieten veni la el şi îi spuse:
- Mãi George, am luat nişte bilete la mare
ca sã merg cu nevastã-mea şi cu aia micã a
noastrã, dar a fãcut pojar. L-a luat de la
grãdiniţã şi s-a terminat cu distracţia. Hai
ajutã-mã, te rog! Ia-le tu! Dacã nu ai bani
ca sã mi le plãteşti, îmi vei da cu altã
ocazie. Dar e pãcat ca sã se piardã!
- Te înţeleg perfect, îi spuse George, şi eu
am pãţit acum câţiva ani un lucru asemãnãtor
cu al meu, când era micuţ tare.
Soţia fu de acord, iar dupã câteva zile, se
odihneau tustrei pe o plajã de pe Litoral.
- Salut George, ce faci? De când eşti pe
aici? îl întrebã Viorel, colegul sãu de la
catedra de geometrie.
- Aaa, ce surprizã! De patru zile. Tu?
- Eu de-abia am venit. Nu vezi ce â€Ţbrânzã"
sunt? Ce medalion frumos ai la gât! Nu ştiam
cã porţi chestii din astea!
- Este o amintire, de la cineva. Îl am de...
A, da, exact astãzi se împlinesc trei luni.
Ia te uitã cum trece timpul...
- Bine, te las, sã sperãm cã ne vom mai
revedea pe aici.
- Da, da, sã sperãm...
Se uitã la mare şi aceasta îi pãrea mai
frumoasã ca oricând. Era refluxul, iar
valurile stropeau ţãrmul din ce în ce mai
timid, retrãgându-se parcã din faţa omului,
dar ameninţând, în acelaşi timp, cu o
revenire şi mai spectaculoasã.
- Tati, nu vrei sã ne jucãm cu mingea în apã?
- Da, cum sã nu. De-abia aşteptam!
Plecã în apã, împreunã cu bãieţelul sãu.
- Tu o sã stai aproape de mal, cã sunt
valuri şi e periculos, iar eu o sã stau
puţin mai departe.
- Nu te duce prea departe, tati, cã nu am
putere sã arunc mingea aşa de tare!
- Stai liniştit cã nu mã duc. Ştii cã tati
nu a învãţat sã înoate!
Jocul era în toi când cel mic, într-un exces
de zel, încercând sã-şi
dovedeascã â€Ţbãrbãţia", aruncã mingea foarte
tare. George se aruncã într-un plonjon pe
spate pentru a o prinde. Mâinile sale lovirã
tangenţial mingea. Se mai aruncã o datã.
Mingea se îndepãrta parcã trasã de o forţã
invizibilã.
La un moment dat, George nu mai simţi
pãmântul sub picioare. Începu sã batã,
disperat, apa cu braţele. Ştia cã trebuie sã
ţinã capul deasupra apei. Medalionul de la
gât se fãcea, însã, din ce în ce mai greu şi-
l apãsa cãtre adâncuri. Încercã sã ţipe, dar
curentul mãrii îl trãgea din ce în ce mai
departe de mal.
Înainte de a se scufunda, definitiv, i se
pãru cã aude o voce, departe, din ce în ce
mai departe: â€ŢDã sã-ţi gãcesc boiarule..."
