Porunca întâi
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu, Care te-a
scos din pãmântul Egiptului şi din casa
robiei. Sã nu ai alţi dumnezei afarã de
Mine!"
Mai erau zece zile pânã la alegeri...
Damian era un simplu şef de birou
într-o întreprindere, fostã de stat,
devenitã societate pe acţiuni. Pentru buna
funcţionare a acesteia, se constituise un
Consiliu de administraţie în care erau
numiţi, de la centru, diverşi indivizi care
nu aveau nici în clin, dar nici în mânecã,
ceva comun cu întreprinderea.
Managerul era un tip veros, fost director al
instituţiei înainte de mişcãrile
revoluţionare, dat afarã de salariaţi în
acele vremuri tulburi. Atunci când legea
permisese, dispunând de foarte mulţi bani,
acesta cumpãrase pachetul majoritar de
acţiuni şi devenise, implicit, conducãtorul
firmei.
Consiliul de administraţie era, în
întregime, în mod tacit, subordonat
acestuia, astfel cã managerul avea puteri
nelimitate.
Cu o zi înainte, se anunţase cã unul dintre
membrii consiliului decedase în urma unui
atac de cord. Managerul convocase de urgenţã
toţi salariaţii şi le comunicase cã, "în
spirit democratic", se vor face alegeri
pentru postul vacant.
Miza era enormã. Cine fãcea parte din
Consiliu era bine vãzut de şef, iar
avantajele materiale erau substanţiale. Pe
lângã onorariul legal, ce nu era de
neglijat, aceştia închideau ochii la diverse
afaceri mai mult sau mai puţin oneroase şi
îşi luau cota parte din profiturile ilegale.
Damian visase întotdeauna la un post în
Consiliu. Fusese, de când se ştia, cel mult
şef de birou. Se uita cu jind atunci când
începeau şedinţele de consiliu şi toatã
lumea era trimisã acasã, poate şi pentru a
nu transpira ceva din discuţiile ce aveau
loc.
În acea dimineaţã de joi, pe la ora 9, se
trezi în birou cu managerul. Nu mai fusese
pe acolo de luni de zile. Toate sarcinile de
servici i le transmitea prin interfon, iar
el, mai departe, îi preda rezultatele prin
intermediul secretarei.
- Ce mai faci, domnule Damian?
- Lucrez, ca de obicei, domnule manager.
- Bine, bine, fã-ţi datoria cã numai aşa
poţi avansa
într-o bunã zi.
- Mulţumesc de încurajãri şi vã promit cã o
sã stau şi dupã program numai ca sã meargã
bine toate.
- Aşa, aşa. Asta aş vrea sã aud de la toţi
salariaţii. Dar nu toţi sunt conştiincioşi
ca dumneata. Soţia ce-ţi face?
- Bine, domnule manager. Servici, casã,
ştiţi şi dumneavoastrã, treburi femeieşti...
- Bine, bine. Şi acum, la treabã!
Plecã. Damian se întrebã ce cãutase la el în
birou? O fi intrat numai aşa ca sã-l
verifice? Nu, sigur cã nu. Dacã ar fi fost
neîncrezãtor în el, atunci nu i-ar fi spus
cã este conştiincios ca nimeni altul.
Şi atunci avu revelaţia... Managerul vrea sã
îl numeascã în Consiliul de administraţie.
Probabil de asta îl întrebase şi de soţie,
vroia sã vadã dacã are o viaţã echilibratã
de familie...
Teoretic erau alegeri, dar practic, pe cine
vroia managerul acela era ales. De nu s-ar
rãzgândi...
Cum ar fi putut el sã-l determine ca sã nu
îşi schimbe opţiunea? Îi veni prima idee.
Avea o fotografie pe site-ul întreprinderii,
pe care o scoase de îndatã la imprimantã. Pe
birou, avea înrãmatã o fotografie de-a sa cu
soţia atunci când se cãsãtoriserã. Nu se mai
uitase de mult la ea, dar o ţinea aşa,
acolo, în inerţie. "Nu se cade sã mai ţin
aşa ceva pe birou. Poate va râde vreodatã
vreun coleg de mine. Sau poate managerul..."
Se gândi o clipã la ce-l întrebase acesta în
legãturã cu viaţa de familie, dar tentaţia
fu mult mai mare.
Pe datã, o scoase şi în locul ei puse
fotografia, încã umezitã de cerneala
imprimantei.
Se uitã admirativ la ea şi o aşezã pe birou.
Dar dacã atunci când va veni managerul în
birou va vedea cã fotografia este cu spatele
la el? Cum de nu şi-a dat seama! O luã
repede şi o puse într-un sertar. Dacã tocmai
acum intrã pe uşã? Scoase încã un exemplar
la imprimantã, rupse suportul ramei şi lipi
fotografia pe spatele acesteia. Ei da, acum
merge. O introduse într-o fantã a biroului
aşa cã acum, managerul putea fi vãzut din
orice parte a încãperii.
De acum, se va ruga la el zi şi noapte numai
şi numai pentru numirea sa.
Şi a fost ziua întâi...
Porunca a doua
â€ŢSã nu-ţi faci chip cioplit şi nici
asemãnare a vreunui lucru din câte sunt în
cer, sus, şi din câte sunt pe pãmânt, jos,
şi din câte sunt în apele de sub pãmânt! Sã
nu te închini lor, nici sã le slujeşti lor"
A doua zi se trezi pe la ora 4. Nu mai avea
somn de când îi intrase în cap gândul cã ar
putea face parte din Consiliu.
Toatã ziua trecutã luase cele câteva
cuvinte pe care i le spusese El (de acum
încolo aşa îl va scrie şi tot aşa îi va
rosti numele) şi le întorsese pe toate
feţele. Nu avea cum sã înţeleagã altceva
decât cã era vorba de numire.
Deodatã, îl strãfulgerã un gând
sinistru. Dacã şi alţii vor proceda la fel
ca el? Dacã pe alte birouri vor apãrea
portrete ale Lui, mai mari, mai frumoase?
Începu sã scotoceascã prin memorie,
sã-şi împingã imaginaţia mai departe de
limitele ei fireşti şi îi veni ideea. Se
duse la calculator şi dupã douã ore era gata.
Pe biroul sãu de acasã, se odihnea
acum un portret al Lui, în douã exemplare,
reprezentat într-o luminã orbitoare, iar ei,
salariaţii de rând, apãreau undeva jos, cam
la înãlţimea genunchilor Lui. Pe fundal, era
sediul întreprinderii învãluit parcã într-o
aurã misticã.
Plecã la servici, mulţumit de
realizarea sa matinalã.
Ca de obicei, dimineaţa, se întâlni cu Vlad,
colegul sãu, ce locuia în apropiere. Luau
împreunã, de ani de zile, autobuzul cãtre
servici şi discutau vrute şi nevrute. În
acea dimineaţã, însã, Vlad îi pãru cam
distant şi, ceea ce era enervant din cale
afarã, îi ocolea cu ostentaţie privirea.
Când ajunserã la sediu, Vlad plecã
precipitat cãtre biroul sãu, fãrã sã spunã
niciun cuvânt. De obicei, dacã soseau mai
devreme, îşi beau cafeluţa amândoi la Vlad
în birou, unde erau douã fotolii comode şi o
mãsuţã micã, tocmai bunã pentru acest lucru.
Vlad avea tensiune mare, iar doctorii îi
interziseserã cafeluţa. Neputând renunţa la
un obicei de ani de zile, îşi cumpãra cafea
decofeinizatã pe care o savura
autosugestionându-se cã ar fi adevãratã.
Pentru Damian avea din cealaltã, de-a
noastrã...
Se duse deci, plin de curiozitate şi
parcã în urma unei premoniţii la Vlad. Când
deschise uşa, primul lucru pe care-l vãzu
era portretul Lui amplasat undeva la
înãlţimea ochilor oricãrui vizitator, fie el
şi accidental.
Bãurã totuşi cafeaua, pe tãcute...
Nu vroia sã-i dea lui Vlad nicio urmã de
bãnuialã.
Plecã în biroul sãu şi, în maximum
cinci minute, fotografiile cele noi luarã
locul celor din ziua precedentã.
Era mândru de ce fãcuse şi aşteptã
ca în birou sã intre El.
Acesta nu îşi fãcu apariţia în acea zi, care
a fost a doua...
Porunca a treia
â€ŢSã nu iei numele Domnului Dumnezeului tãu
în deşert, cã nu va lãsa Domnul nepedepsit
pe cel ce ia în deşert numele Lui"
Sâmbãtã dimineaţa, se îmbrãcã pentru a merge
la birou. Ana, soţia sa, îl întrebã:
- Damiane, ce faci tu astãzi la
servici? Niciodatã nu ai plecat în week-end.
Aveţi ceva urgent de terminat?
- Nu, Ana. Pur şi simplu am senzaţia
cã nu muncesc îndeajuns. Aş putea sã fac
mult mai multe pentru întreprindere.
- Nu te-am auzit niciodatã vorbind
aşa, bãrbate! S-a întâmplat ceva, acolo? Vor
sã te dea cumva afarã? Sã ne fereascã
Dumnezeu de aşa ceva. Ştii câte datorii avem!
- Nu mã dã nimeni afarã şi, te rog
Ana, numai îl tot bãga pe dumnezeu în
treburile astea. Totul la servici ţine de
voinţa Lui, a managerului nostru. El poate
sã te ridice şi tot el poate sã te coboare.
El este atotputernic.
- Doamne fereşte, bãrbate, mã
sperii... Nu mai lua în deşert numele
Domnului!
- Ei Anã, ştii tu vorba aceea: "Pânã
la dumnezeu te mînâncã sfinţii!". Dar El,
şeful nostru, El ne dã de mâncare, datoritã
Lui locuim în apartamentul acesta şi multe
altele Îi datorãm Anã. Dar ce poţi tu
pricepe femeie...
Plecã de acasã, supãrat şi trist cã
muierea e tot muiere şi nu va putea înţelege
niciodatã ambiţiile sale personale.
De altfel, nici nu avea de gând sã-i spunã
ce urmãrea. Vroia sã fie o surprizã. De
fapt, poate nici nu o sã-i spunã vredodatã.
Ce, lui nu i-ar trebui nişte bãnuţi în
buzunar de care sã nu ştie soţia? Şi aşa,
toatã ziua, o auzi vorbind numai de ce
scumpã este mâncarea, cã mai trebuie în casã
una, alta şi tot aşa de ani de zile.
Şi a fost ziua a treia...
Porunca a patra
â€ŢAdu-ţi aminte de ziua odihnei, ca sã o
sfinţeşti. Lucreazã şase zile şi-ţi fã în
acelea toate treburile tale, iar ziua a
şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tãu;
sã nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu,
nici fiul tãu, nici fiica ta, nici sluga ta,
nici slujnica ta, nici boul tãu, nici asinul
tãu, nici orice dobitoc al tãu, nici
strãinul care rãmâne la tine. Cã în şase
zile a fãcut Domnul cerul şi pãmântul, marea
şi toate cele ce sunt într-însele, iar în
ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a
binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a
sfinţit-o"
Duminicã dimineaţa, Ana se îngrijorã de-a
dreptul...
Damian se îmbrãcã şi se pregãti sã
plece la servici.
- Mãi bãrbate, n-am vorbit noi cã
astãzi mergem pe la Cimitir ca sã facem
puţinã curãţenie? E plin de bãlãrii acolo şi
o sã ne crape obrazul de ruşine dacã trece
vreun cunoscut.
- Lasã Anã, ştii tu vorba
aceea: "morţii cu morţii, vii cu vii". Şi,
în fond, de ce nu te duci tu, singurã? Asta
e treabã de bãrbat, ca sã rupã buruieni?
- Damiane, ţi-am spus doar, de
atâtea ori, cã sunt o grãmadã de borfaşi ce
se ascund printre cruci şi, Doamne fereşte,
îmi furã ceva sau mai ştiu eu ce pãţesc. Şi,
în plus, acolo sunt pãrinţii tãi, de mult nu
le-ai mai aprins o lumânare!
- N-am timp Anã, înţelege. Oricum,
dacã te duci tu aprinde-le şi din partea mea
o lumânare. Eu mã duc la servici!
Şi a fost ziua a patra...
Porunca a cincea
â€ŢCinsteşte pe tatãl tãu şi pe mama ta, ca sã-
ţi fie bine şi sã trãieşti ani mulţi pe
pãmântul pe care Domnul Dumnezeul tãu ţi-l
va da ţie"
Luni, se trezi buimac. Visase cã toţi
colegii i-au copiat ideea cu tabloul şi
acum, în toate birourile, se puteau vedea
imagini de-ale Lui în tot felul de ipostaze,
care mai de care mai înãlţãtoare.
Se uita absent pe peretele din faţa
patului şi îi mai veni o idee. Tabloul cu
pãrinţii... De ani de zile, de la moartea
acestora, avea un tablou înrãmat, de
dimensiuni apreciabile, cam un metru pe 60
cm, în care, cei doi pozaserã unui pictor,
prieten de familie. Tabloul i se pãruse
totdeauna un kitch, dar, pânã astãzi, nu
ştia cum sã se debaraseze de el.
Îl luã la birou, învelit într-o
hârtie groasã şi acolo, dupã ce mãri
portretul Lui, îl lipi peste picturã atât de
bine, astfel încât, acum, nici cel mai
format ochi nu şi-ar fi putut da seama cã în
locul fotografiei ar fi fost vreodatã
altceva. Îl puse în spatele lui, cu faţa
spre uşã şi aşteptã.
El nu intrã în birou nici în acea zi.
Dar a fost şi ziua a cincea...
Porunca a şasea
â€ŢSã nu ucizi"
Vlad începuse sã îl enerveze din ce în ce
mai mult...
Cu o zi înainte, îl vãzuse pe Vlad
aşteptându-l pe El atunci când soseşte la
servici. Când limuzina luxoasã oprise în
faţa întreprinderii, Vlad se repezise, umil,
şi îi deschisese portiera. Managerul fusese
tare încântat şi, oarecum, amuzat. De la
fereastra biroului sãu, Damian vedea toatã
curtea.
Îl auzise pe El spunând: "Bravo, mãi Vlade,
uite aşa primire
n-am nici acasã!"
Astãzi, ca întotdeauna, se duse sã-
şi bea cafeluţa cu Vlad. De obicei, acesta
prepara ambele cafele, parcã vrând sã se
mulţumeascã mãcar cu mirosul
unei "adevãrate".
Damian îi spuse:
- Mãi Vlad, tu ai observat cã eu nu
ţi-am pregãtit niciodatã cafeaua?
- Lasã Damiane, nu ştii cã mãcar
plãcerea asta o mai am şi eu? Nici acasã nu
îmi las soţia sã o prepare. Dacã, Doamne
fereşte, pune vreodatã din aceea
cofeinizatã? Îţi dai seama ce aş putea pãţi?
- Aşa este Vlade, ai mereu atâta
dreptate...
Cafelele fiind pregãtite, Vlad le
aşezã tacticos pe mãsuţã. Fereastra biroului
lui dãdea, de asemenea, înspre curtea
întreprinderii. Pânã sã soarbã cafeaua, de
fapt a sorbi este mult spus, cãci Vlad avea
prostul obicei de a o da pe gât precum o
sticlã de bere într-o varã toridã, îi trecu
prin minte rapid un gând.
- Vlade, nu cumva se aude afarã
maşina Şefului?
Vlad se ridicã precipitat şi se duse
la fereastrã. În cele câteva secunde, Damian
schimbã locul cafelelor.
- Nu, Damiane, ţi s-a pãrut. Cred cã
era altceva...
Sorbi cu nesaţ cafeaua, iar ultimele
sale cuvinte furã: "De ce Damiane? De ce?"
Şi a fost şi ziua a şasea...
Porunca a şaptea
â€ŢSã nu fii desfrânat"
În acea zi, toatã lumea vorbea de decesul
lui Vlad. Erau toţi miraţi de greşeala
acestuia, mai ales cã se ştia cât de mult se
menaja acesta. Damian, pe care toţi încercau
sã-l consoleze, ştiind cât de bun prieten a
fost cu Vlad, le spunea atât: "Ei, ce sã-i
faci, asta i-a fost soarta. Cu toţii o sã
ajungem acolo..."
"Acolo, da proştilor, dar nu acolo
unde credeţi voi, ci acolo în Consiliu. Şi
numai eu voi ajunge!"
Secretara managerului, de ani de
zile, îi fãcea ochi dulci. Era blondã, cu
ochi albaştri, cam micuţã de staturã, având
însã forme voluptoase şi nişte sâni mari, la
care viseazã orice copil la vârsta
pubertãţii...
De multe ori, se întâmplase ca
aceasta sã aibã un cuvânt greu de spus în
luarea deciziilor cu privire la ocuparea
diferitelor posturi. Ştia toate cancanurile
din întreprindere, iar o vorbã aruncatã,
aşa, cu totul şi cu totul întâmplãtor, putea
influenţa radical decizia managerului.
Damian, profitã în acea zi cã
managerul era plecat la o consfãtuire.
- Bunã, ce faci? îi spuse intrând în
anticamera managerului.
- Ca de obicei, nu-mi vãd capul de
treburi, spuse aceasta, sorbindu-şi pe
îndelete cafeaua. Tu?
- Eu tot aşa. Am în lucru nişte
rapoarte pe care trebuie sã i le prezint
peste câteva zile, dar m-am gândit sã fac o
pauzã.
- Aaa... Şi te-ai gândit sã o faci
împreunã cu mine?
- Da.
- Sincer îţi spun, mã întrebam de
multã vreme, când îţi vei gãsi timp sã mai
stãm şi noi de vorbã, sã mai punem ţara la
cale, cum se spune...
- Într-adevãr, e pãcat cã niciodatã
nu ne gãsim timp pentru cei ce ne pot fi
atât de aproape, spuse el tatonând terenul.
Nu era însã nevoie. Secretara se
ridicã şi, ocolindu-l, închise cu grijã uşa
biroului cu cheia...
Şi a fost ziua a şaptea...
Porunca a opta
â€ŢSã nu furi"
Trecuse o sãptãmânã de la vizita Lui în
birou. Managerul anunţase cã mai întârzie o
zi la consfãtuire. Toatã lumea era relaxatã,
iar treburile îşi vedeau de cursul firesc al
desfãşurãrii lor. Nu simţea nimeni nevoia de
a primi indicaţii preţioase de la şef,
lucrurile fiind aşezate pe fãgaşul lor de
ani de zile. De obicei, atunci când
managerul se implica în vreo afacere, tot
mersul întreprinderii era dat peste cap.
Ordinele veneau cu o mare repeziciune, iar
uneori, într-o orã, aveai surpriza primirii
a douã sarcini total opuse, dar referitoare
la acelaşi lucru. Era atunci nebunie curatã.
Salariaţii se uitau de câteva ori pe zi la
calendar, numãrând chiar şi orele rãmase
pânã la termenul de finalizare. Uneori, în
ultima zi, se refãcea totul. Dupã încheierea
afacerii, era linişte. Managerul pleca,
undeva, la vreo consfãtuire şi se întorcea
proaspãt, vara cu un uşor iz de bronz, iar
iarna ars de soarele care numai pe o pârtie
de ski strãluceşte atât de intens. În acest
timp, ei, salariaţii, îşi vedeau de vechile
lor treburi, întrebându-se cu ce gânduri, cu
ce idei de afaceri mai vine managerul de
la "consfãtuire".
În amintirea zilei de ieri, Damian trecu pe
la secretariat. Intrã şi, dupã un schimb de
priviri ce rememorau amintiri atât de
plãcute, o întrebã:
- Cum se desfãşoarã alegerea pentru
postul vacant?
- Îţi spun, dar atenţie, Şeful mi-a
spus sã nu suflu o vorbã despre metodologie.
- Îţi dai seama cã n-o sã afle
niciodatã de la mine.
- Bine, bine. Uite, cei ce vor sã
candideze depun un CV şi un plan de acţiune
pe care se obligã, ca în cazul alegerii, sã-
l realizeze.
- Pãi mi se pare corect.
- Stai puţin, nu te grãbi ca ieri.
- De ce spui asta?
- Pãi aveam toatã ziua la
dispoziţie, iar soţul meu este plecat de
acasã o sãptãmânã.
Damian îşi spuse în gând: "Dupã ce
ocup postul trebuie sã scap de asta cât mai
repede. Devine insistentã. Ea oare chiar n-a
priceput cã a fost numai o aventurã?"
- Deci, revin, planul de acţiune,
pentru a fi acceptat, trebuie sã concorde
identic, la virgulã chiar, cu cel al
managerului. În caz contrar, îţi dai seama,
ar exista puncte divergente în echipa de
conducere, ceea ce ne-ar împinge în haos.
- Bine, bine... Cum pot eu sã aflu
care este planul managerului?
- Ei, aici intervin eu. Eu sunt
singura care am acces la el. De asemenea, la
mine au fost depuse toate candidaturile.
- Cum, au fost deja depuse???
- Evident, dar ce credeai cã cineva
o sã-ţi cearã, mai întâi, ţie acordul?
- Şi, şi... sunt mulţi? bâigui el
- Vasilescu de la contabilitate,
Georgescu de la financiar, a mai fost şi
Vlad, dar a murit sãracul... Cred cã atât...
- Cum vine asta "cred" ? Mai sunt
sau nu mai sunt alte candidaturi?
- Nu mai sunt, de fapt la mine nu
mai sunt.
- Nu spuneai cã toate dosarele se
depun la tine?
- Uneori sunt candidaţi care se
adreseazã direct managerului. Dar pe ãştia
nu-i cunosc. S-ar putea ca acum sã nu mai
fie nimeni în afarã de cei doi.
- Auzi Pãpuşã, dosarele astea se
înregistreazã undeva?
- Da, dar nu am apucat sã le dau
încã numere de înregistrare.
- Ce-ar fi dacã le-am face pierdute?
În fond, dacã ãştia nu vor fi aleşi, îţi dai
seama cã nu vor îndrãzni sã conteste
managerului decizia luatã.
- Ştiu şi eu? Ce facem desearã?
- Pãi, poate aranjãm pentru nevastã-
mea, o delegaţie.
Dintr-un fişet, douã dosare îşi
fãcurã pe datã apariţia. Rupserã cu grijã
fiecare filã, iar apoi, candidaturile celor
doi primirã numãr de înregistrare în fundul
closetului.
Uşa de la secretariat se închise,
din nou, preludiind o lungã noapte
fierbinte...
Şi a fost şi ziua a opta...
Porunca a noua
â€ŢSã nu mãrturiseşti strâmb împotriva
aproapelui tãu"
Dimineaţa zilei de vineri, îl gãsi la
singurul magazin de confecţii deschis non-
stop. Cumpãrã o cãmaşã dupã ce o rugã pe
vânzãtoare sã-i aleagã mãrimea potrivitã.
Întotdeauna, nevastã-sa îi fãcea cadou orice
era de îmbrãcat, aşa cã el habar nu avea ce
mãrime poartã.
Îi spusese acesteia, prin telefon,
cã a trebuit sã plece urgent într-o
delegaţie împreunã cu managerul. Ana se
mirase:
- Dar de când, Damiane, pleci tu în
delegaţie? Nu te-am auzit niciodatã de aşa
ceva. Ce treabã au cei de la Personal, unde
eşti tu, cu delegaţiile?
- Ei Anã, voi muierile astea... Tu
crezi cã mai este ca înainte de revoluţie?
Acum toatã lumea pleacã în delegaţie dacã
îţi ordonã şeful.
O lãsase, gândea el, cu gura cãscatã
şi chiar aşa şi era. O scuzã mai tâmpitã
nici n-ar fi putut gãsi. Dar lasã, e o
muiere proastã. Ce ştie ea?
Veni deci la servici, impecabil
îmbrãcat, relativ proaspãt, chiar dacã
dormise numai douã ore în noaptea anterioarã.
Managerul sosise mai devreme decât
de obicei. Dorea sã studieze dosarele
depuse. Sunã secretara şi îi spuse sã-i
aducã documentele depuse de candidaţi.
- Nu a depus nimeni, niciun dosar,
domnule manager.
- Cum?
- Da, nu a depus nimeni, nimic.
- Nu se poate, Vasilescu şi
Georgescu mi-au spus cã ar avea de gând sã
candideze. Ia cheamã-i la mine.
- Domnule manager, dacã au depus
cumva dosare, probabil le-au depus la
altcineva. Eu n-am dat niciun numãr de
înregistrare!
- Cheamã-i, te rog, la mine!
Dupã ce plecarã cei doi de la
întâlnirea cu managerul, acesta chemã toţi
şefii de birou la şedinţã.
- Domnilor, se întâmplã ceva ciudat
în întreprinderea asta. Au fost depuse douã
candidaturi şi, ca prin minune, acestea s-au
volatilizat. Secretara îmi spune cã ea nu a
vãzut niciun document, iar ãştia doi se jurã
cã au depus dosarele.
Ba, mai mult, mi-au şi descris, cu lux de
amãnunte, ceea ce scria în ele.
Damian înţelese pe datã cã trebuie
sã joace la cacialma, pentru a câştiga douã
mâini deodatã.
- Domnule manager, vã rog sã-mi
permiteţi. V-am cãutat toatã ziua de ieri
pentru a vã comunica ceva foarte important,
minţi el.
- Spune, Damiane.
- Ieri, am venit sã vã cer pãrerea
într-o chestiune profesionalã, nu ştiam cã
nu sunteţi la birou, iar când am intrat am
vãzut-o pe doamna secretarã cum rupea nişte
documente. Erau nişte coli galbene, iar
alãturi douã dosare verzi.
- Exact aşa mi-au descris ãştia doi
cã arãtau dosarele. Damiane, ce s-o mai
lungim, eşti şeful personalului. Te duci
imediat la tine în birou şi îi desfaci
contractul de muncã muierii ãsteia. E bine
cã, uite, mai am şi oameni devotaţi lângã
mine.
Nu mi-am putut niciodatã închipui cã Asta ar
putea sã-mi facã aşa ceva.
Şi a fost ziua a noua...
Porunca a zecea
â€ŢSã nu doreşti nimic din câte are aproapele
tãu"
"Astãzi este ziua cea mare", se trezi,
spunând, Damian...
Astãzi, voi ajunge membru în
Consiliu!
Plecã la birou neluându-şi "la
revedere" de la Ana. Aceasta mirosise ceva,
cu o searã înainte şi încercase sã-l tragã
de limbã: pe unde ai fost, unde v-aţi cazat,
cine a mai fost de la voi în delegaţie şi
multe astfel de întrebãri, pe care numai o
femeie bãnuitoare le-ar putea pune. Evitase
sã-i rãspundã şi începuse sã se certe cu ea
de la un motiv pueril, dar suficient ca el
sã se supere şi sã se ducã sã doarmã în altã
camerã.
Ana era şi ea tare supãratã. Ar fi
vrut sã-i spunã ceva foarte, foarte
important...
La birou era, ca niciodatã, toatã
lumea prezentã. Toţi aşteptau, cu
febrilitate, rezultatul alegerii.
Se fãceau pariuri şi fiecare comenta
despre posibilii candidaţi. Nu ştia însã
nimeni, nimic.
Mai erau cinci minute pânã la
aflarea deznodãmântului.
Membrii Consiliului dezbãteau, probabil,
aprins ocuparea postului vacant.
În acel moment, îşi dãdu seama de
greşealã!
Uitase, în toiul atâtor maşinaţiuni,
sã-şi depunã candidatura! Fusese preocupat
de înlãturarea tuturor adversarilor şi
uitase ceea ce era mai important: dosarul
lui.
Cât fusese de dobitoc! Îl cuprinse
un tremur din ce în ce mai accentuat. O
ghearã parcã îi strângea pieptul. "Cât am
fost de dobitoc! Dar stai, de fapt ce mai
dezbat ãştia, cã nu mai existã niciun
dosar..."
O clipã îi trecurã prin minte
vorbele secretarei: "Uneori sunt candidaţi
care se adreseazã direct managerului. Dar pe
ãştia nu-i cunosc. S-ar putea ca acum sã nu
mai fie nimeni în afarã de cei doi."
În fine, îşi fãcu apariţia
managerul. Radia.
- Domnilor, am rezolvat o problemã
spinoasã. Ştiţi cu toţii cã în Consiliul de
administraţie a fost un loc vacant, în urma
decesului colegului nostru.
"Cum a fost? Este un loc vacant!" se
gândi Damian.
- Au fost mai multe candidaturi,
continuã managerul, dar o întâmplare
nefericitã a fãcut ca unele dintre ele,
depuse de doi oameni, de altfel foarte
valoroşi, sã nu poatã fi luate în
consideraţie în timp util. Din fericire,
însã, a mai existat o persoanã din afara
instituţiei noastre care mi-a înmânat
personal dosarul. Este directoarea economicã
de la una dintre marile companii private ale
oraşului nostru.
Damian se gândi: "Ah... O muiere..."
Nevastã-sa era şi ea director
economic la o firmã privatã de confecţii. Nu-
l interesase niciodatã ce face, concret,
acolo. Important era, ca acasã, sã aibã
mâncare, iar cãmãşile sale sã fie
întotdeauna scrobite. Încercã sã-şi aducã
aminte vreun moment mai fericit pe care-l
trãise cu ea. Gheara asta pãcãtoasã din
piept, însã, nu-l mai slãbeşte...
- Am cântãrit cu toţii singura
candidaturã rãmasã în concurs şi am votat în
unanimitate includerea doamnei directoare în
Consiliul nostru. V-o prezint, deci, pe
doamna...
În timp ce inima îi exploda, o mai
vãzu pe Ana apãrând triumfãtoare din spatele
managerului...
Şi a fost şi ultima zi...
