- În final, Vasile, îţi dorim multã sãnãtate
şi, sã nu uiţi, vei fi oricând binevenit
printre noi. Primeşte din partea noastrã un
baston şi un celular. Îţi dãruim bastonul nu
ca, Doamne fereşte, sã ai nevoie de el
vreodatã, ci sã ne mai ciomãgeşti din când
în când atunci când nu vom fi demni de munca
pe care ai început-o acum 40 de ani.
Celularul, cu toate cã ştim cât urãşti
mijloacele astea moderne de comunicaţii, te
rugãm sã-l porţi mereu la tine, ca sã te
putem contacta, dar şi invers, de câte ori
avem nevoie. Ţi-am fãcut şi abonament cu
minute incluse cã sã nu te îngrijeşti de
asta. Sã trãieşti mulţi, mulţi ani!
Aşa îşi încheie alocuţiunea directorul
Dumitru, cu ocazia pensionãrii contabilului
şef.
Vasile lucrase, de când se ştia, numai în
aceastã întreprindere. Prinsese toate
schimbãrile posibile: de la anii de
deschidere economicã din deceniul al
şaptelea, la cei de crizã din al nouãlea,
iar acum, dupã transformãrile revoluţionare,
trebuise sã facã o adevãratã echilibristicã
printre conturi şi raportãri pentru ca
unitatea sã reziste.
Fusese iubit de colectiv, în fine, de cei
care erau în mãsurã sã-i aprecieze munca.
De la un timp obosise. Nu mai putea
înţelege â€Ţschimbãrile schimbãrilor" ce se
petreceau de la o lunã la alta. Dacã ceva
mergea bine, apãrea vreo Ordonanţã de
Urgenţã sau cine ştie ce Lege care dãdeau
peste cap tot ce putea funcţiona corect. Se
constata apoi cã acestea erau eronate şi
apãrea o altã Ordonanţã de modificare a
Ordonanţei şi tot aşa, nu se mai termina...
Mai putea rãmâne vreo 2-3 ani mãcar ca şi
consultant. Nu mai vroia însã. Se sãturase
şi, uitându-se înapoi cãtre atâţia şi atâţia
prieteni trecuţi în veşnicie, dorea sã-şi
petreacã ultimii ani de viaţã în linişte.
Directorul îl convinsese, într-o dimineaţã,
cã ar fi mai bine pentru sãnãtatea lui ca sã
se retragã. De fapt, îi gãsise o succesoare
cu picioare prea lungi pentru a nu fi
avansatã...
Vasile îşi fãcuse un calcul rapid şi
ajunsese la concluzia cã pensia îi va fi
suficientã pentru un trai decent. Nu ar mai
fi avut cheltuieli aşa de mari, iar acasã se
mulţumea cu puţin. De când îi murise
nevasta, erau trei ani de atunci, învãţase
sã se autogospodãreascã. Îşi fãcea o
fripturã şi nişte cartofi prãjiţi sau tot
felul de astfel de expediente şi îi ajungea.
Ştia cã, la vârsta lui, nu ar mai trebui sã
mãnânce atâta carne. Avea însã nevoie de
energie pentru munca aceea infernalã.
Prima zi de pensie fu ciudatã. Se trezi de
dimineaţã, îşi preparã cafeaua şi se îmbrãcã
rapid. Când sã iasã pe uşã îşi aduse aminte
de noua lui situaţie. Plecã totuşi agale
cãtre birou. Ajuns în apropierea
întreprinderii, se opri lângã un copac şi
începu sã priveascã cum foştii colegi
intrau, unul câte unul, pe poarta acesteia.
Dupã ce şi ultimul salariat sosi, Vasile
plecã agale, fãrã o direcţie anume, dar cu o
uşoarã strângere de inimã. Era liber sã facã
tot ce dorea. Merse prin piaţã şi îşi
cumpãrã tot felul de bunãtãţi, pe care, pânã
mai ieri, le elimina din raţia lui zilnicã.
Nu era zgârcit şi nici prea cumpãtat în
alimentaţie, dar mereu mânca pe fugã, de
parcã în momentul urmãtor ar fi avut ceva
important de rezolvat. Sosit acasã, se aşezã
în fotoliu, la cãldurã şi luã o carte, la
întâmplare, din bibliotecã. Avea acum timp
sã citeascã. Trecuserã mulţi ani de când
lecturile nu mai curgeau, aşa, ca în
tinereţe. Niciodatã nu se culcase fãrã o
carte lângã el. Citea însã mereu câteva
pagini, parcã din ce în ce mai puţine şi
adormea. Cãdea în acel somn greu şi chinuit
al omului veşnic ocupat.
Dupã câteva luni, sosi iarna... Între timp,
din cauza inflaţiei, pensia ajunsese sã nu
îi mai fie suficientã. Pânã atunci, mai
folosise din rezervele adunate, aşa, pentru
zile negre. â€ŢDacã mai toatã ziua stau în
fotoliu şi citesc", îşi spuse Vasile, â€Ţce-ar
fi sã îl mut în dormitor şi sã închid
caloriferul din sufragerie. În fond, de când
am ieşit la pensie, nu m-a mai vizitat
nimeni. Ce nevoie am acolo de cãldurã",
conchise el. Se duse, uşor jenat, de parcã
un martor nevãzut i-ar fi urmãrit mişcãrile
şi rãsuci butonul calorimetrului la zero.
Prima facturã la întreţinere îl puse pe
gânduri. â€ŢCe-ar fi sã mã aşez în pat şi sã
mã învelesc cu plapuma", gândi el. â€ŢÎn fond,
e şi mai bine dacã stau întins. Întotdeauna
am avut probleme cu picioarele", mai adãugã
în sinea lui, în timp ce rãsucea la zero şi
butonul calorimetrului din dormitor.
Situaţia financiarã parcã i se mai
redresase. Nu mai avea cheltuieli aşa de
mari cu întreţinerea casei. În plus, de când
se mutase în dormitor, nu mai folosea decât
veioza şi, astfel, fãcea economie la curent.
În zilele în care nu ieşea din casã
renunţase la bãrbierit, iar din delicatese
eliminase una câte una, având pentru fiecare
câte un contraargument.
În urma unor analize ce nu se dovedirã prea
îmbucurãtoare, renunţã într-o zi la carne.
Se mulţumea acum cu cartofi fierţi, iar,
uneori, îi mai îmbunãtãţea cu niscaiva
legume de sezon.
Trecuserã doi ani de la pensionare. În acest
timp, nu-şi mai vãzuse niciunul din foştii
colegi. Probabil sunt ocupaţi, îşi spunea de
fiecare datã. Mai au ei timp pentru un
bãtrân ca mine?
Într-o zi, rãsfoind un album, regãsi o
fotografie pe care o credea demult pierdutã:
era el împreunã cu directorul Dumitru, pe
atunci un simplu stagiar, la una din
partidele de pescuit. Fuseserã nişte zile
grozave. Se distraserã pe cinste, împreunã
cu soţiile. Plecaserã în Deltã, echipaţi cu
toate cele, locuiserã la cort şi se
bucuraserã câteva zile ca nişte copii. De
atunci, mai repetaserã de câteva ori
experienţa, iar între cei doi se legase o
prietenie durabilã.
â€ŢViaţa merge înainte, iar el e mult mai
tânãr şi, normal, mult mai ocupat. Sigur nu
m-a uitat, dar vezi, mãi Vasile, cum trec
anii? Uneori şi tu, nu-ţi planifici sã faci
ceva anume, constatând cã pânã la realizarea
efectivã au trecut nepermis de multe zile?",
îşi spuse privindu-se, mustrãtor, în suflet.
â€ŢCe-ar fi însã ca sã-l sun la telefon?" Îşi
aduse aminte de celularul primit cadou. â€ŢHai
sã îi fac o surprizã!". Nu îl folosise
niciodatã. Era reticent, ca toţi oamenii
trecuţi de o anumitã vârstã, în legãturã cu
aceste dispozitive moderne. Avea impresia cã
eşti mereu urmãrit, cã ţi se încalcã
intimitatea şi, mai mult, aceste â€Ţnãzbâtii" –
cum le spunea el celularelor,
calculatoarelor – anuleazã, pe zi ce trece,
contactul uman. â€ŢOamenii vor ajunge sã
vorbeascã la celular şi dacã sunt în aceeaşi
camerã", le spunea el, demult, colegilor. În
plus, deveniserã o adevãratã modã. Erau
persoane cu o situaţie materialã precarã,
dar care îşi rupeau de la gurã pentru a-şi
cumpãra un celular cât mai modern.
Luã, deci, aparatul şi îl introduse în
prizã, la încãrcat. Când bateria îi indicã
sarcina maximã, se aşezã în fotoliu şi se
pregãti pentru o discuţie lungã, aşa, ca
pentru perioada scursã. Deschise celularul.
O operatoare robotizatã îl anunţã, însã, cã
nu mai are abonament de un an de zile. â€ŢEi,
cine ştie, or fi uitat de abonamentul meu.
Numai asta nu au ei pe cap în nebunia aia de
la servici", gândi Vasile cu voce tare. â€ŢTot
mai bine este sã-l sun pe telefonul fix!"
Formã cu grijã numãrul pe care-l avea
întipãrit în minte de o viaţã. La telefon,
auzi o voce plãcutã:
- Cabinetul domnului director. Cu ce vã pot
fi de folos?
- Bunã ziua domnişoarã, vreau sã vorbesc cu
domnul Dumitru.
- Cine sunteţi?
- Mã numesc Vasile şi am fost... în fine,
sunt un prieten bun de-al dânsului, spuse
dându-şi seama cã fata este nou angajatã.
- O clipã, sã vãd dacã este în birou.
- Domnule Director, vã cautã unul la
telefon. Spune cã-l cheamã Vasile şi cã este
un bun prieten de-al dumneavoastrã.
â€ŢVasile, Vasile...", se gândi Dumitru. â€ŢOare
sã fie el? N-a murit? Oare câţi ani au
trecut de când s-a pensionat? Cred cã vrea
sã mã roage ceva, ca toţi pensionarii
pisãlogi..."
- Spune-i lui Vasile cã sunt într-o şedinţã
la Prefecturã şi cã o sã-l caut eu,
negreşit, altãdatã!
Închizând telefonul, Vasile se
gândi: â€ŢDoamne, ce bine cã m-am pensionat!
Ia uite cum, în continuare, au loc şedinţe
peste şedinţe..."
Se ridicã din fotoliu, se aşezã în pat şi
îşi reluã lectura abandonatã cu câteva clipe
în urmã, dar parcã de-o veşnicie.
Puţin mai departe, dar suficient de aproape
cât sã-l ajungã cu mâna, telefonul aştepta
un apel strident, dar atât de mângâietor
pentru un pensionar.
