Drumul pustiu ce-mi poartã paşii e presãrat
de umbre. Aş vrea sã fiu singur, absolut
singur în gândurile mele, dar umbrele îmi
apar fantomatice în faţã.
Uneori sunt umbre mari care vor sã mã
striveascã, alteori sunt unele aşa de mici
încât se materializeazã numai în gândul meu.
Dar ce este oare o umbrã?
Dacã este ceva material, de ce nu pot sã o
ating, sã-i vorbesc, sã-i spun: "Mãi umbrã,
de ce mã urmãreşti? Haide, vino încoace, sã
ne aşezãm puţin pe marginea drumului şi sã
stabilim odatã, pentru totdeauna, cine
urmãreşte pe cine!".
Dacã o umbrã este de naturã spiritualã,
atunci de ce este aşa de puternicã încât îmi
striveşte sufletul?
Merg mai departe şi umbrele prind culoare...
Sunt umbre roz, dar şi umbre negre.
Sunt umbre clare, dar şi unele învãluite în
mantia timpului...
Fug mai repede decât soarele încercând sã-l
prind deasupra mea. Reuşesc o clipã...
Ce este însã o clipã? Poate fi definitã?
Am bãnuiala cã nici nu existã aşa ceva...
Este poate doar o licenţã poeticã...
Dar cum ar putea oare un cuvânt inventat sã
ne influenţeze viaţa? Nu suntem, în fond,
robii unor clipe?
Cât dureazã, în sine, o privire, un gest, un
gând, o idee?
Doar o clipã...
Printre umbrele sufletului gãseşti puterea
de a mai spune: O privire, un gest, un gând,
o idee pot influenţa un destin!
Clipele vin, rãmân prin ele însele şi apoi,
indiferent de voinţa noastrã, dispar pentru
totdeauna !
Umbrele reapar, iar în amurg se sparg în mii
de fragmente, amestecându-se, devenind şi
mai neclare, reuşind sã mã împresoare...
Încerc sã zbor, sã înving soarele încã
odatã, dar el, în înţelepciunea-i eternã
cedeazã, lãsându-mã pradã nopţii şi
visãrilor lunii...
Mã opresc obosit dupã atâta efort şi aştept
o nouã zi, alte umbre, alte clipe...
Mereu altele...
|
