Tybalt Popescu era, de când se ştia,
director...
N-ar fi conceput niciodatã sã fie altceva.
Terminase o facultate inginereascã, nu
conteazã ce anume. Fusese, printre altele,
directorul unei firme de comerţ, apoi al
unui abator de pãsãri, managerul unei firme
de transport de tip "maxi-taxi", iar acum,
şef al unei firme de informaticã.
Habar nu avea ce produce acea firmã, dar în
fiecare zi era prezent în sala mare,
compartimentatã cu panouri de rigips, în
care lucrau câţiva programatori tineri.
Pânã acum, totul îi mersese bine în viaţã. O
singurã datã rãmãsese, timp de douã luni,
fãrã funcţie. Îşi întemeiase rapid, însã, un
sereleu, al cãrui unic acţionar era. Nu avea
nici-un obiect concret de activitate, totul
figurând în acte numai la stadiu de
intenţie. În schimb, îşi comandase câteva
sute de cãrţi de vizitã pe care scria
mare: "Diplomat inginer Tybalt Popescu –
DIRECTOR". Nu avusese cui sã-i dea,
vreodatã, o carte din aceea de vizitã.
Important, însã, cã era pregãtit... Şi se
numea DIRECTOR!
Dimineaţa, atunci când sosea la firmã, mereu
înaintea celorlalţi, îşi fãcea o cafea tare.
Nu suporta sã o pregãteascã altcineva.
Atunci când, la început, secretara i-a adus,
zâmbitoare, una din faimoasele ei cafele
nici nu a gustat-o. S-a uitat pe sub
ochelari, mustrând-o din priviri şi spunându-
i tãios: "Domnişoarã, nimeni, dar înţelegi,
nimeni nu a reuşit sã-mi pregãteascã
vreodatã o cafea pe mãsura mea. Numai EU
ştiu cât de tare trebuie sã fie, cât zahãr
trebuie sã aibã!". Secretara
l-a privit miratã, a ridicat din umeri şi a
plecat spunându-şi în sine: "ciudaţi din
ãştia au mai trecut cu zecile pe aici..."
Dupã ritualul preparãrii cafelei, se aşeza
pe fotoliul directorial, amplasat undeva în
mijlocul încãperii. Sala fusese reamenajatã
de el însuşi. Avea o formã pãtratã, iar pe
laturi se înşirau câte trei birouri
despãrţite între ele prin panouri. Biroul
sãu era circular, cu o micã fantã ce-i
înlesnea accesul. Toţi programatorii lucrau
cu spatele la el, nevãzându-se între ei, dar
putând fi controlaţi vizual de el în orice
clipã. Spre biroul sãu, oricum s-ar fi
rotit, apãreau imaginile a douãsprezece
monitoare. Mai mult, de câteva luni, avusese
geniala idee ca fiecare monitor sã fie
dublat de un proiector ce arunca imaginile
pe tot atâtea panouri amplasate imediat sub
tavan.
Avea controlul absolut!
Când pe la ora 8 îşi fãceau apariţia
programatorii, aceştia îl salutau respectuos
şi se îndreptau agale cãtre locul lor de
muncã. Îi privea cu o minã uşor
dezaprobatoare, astfel cã fiecare, dupã ce
îşi deschidea calculatorul, se gândea dacã
nu cumva a întârziat. Nu se întâmpla
niciodatã aşa ceva, dar el trebuia sã le
lase impresia cã totuşi ceva nu e în regulã
cu ei.
Pe parcursul celor opt ore de lucru, se
întorcea din când în când cãtre unul din
ecrane şi privea cu mare atenţie.
Programatorii îl simţeau şi, de fiecare
datã, bãteau mai nervos pe tastaturile
calculatoarelor.
Privea atent, între noi fie vorba, habar nu
avea ce se lucra acolo, iar la sfârşit
rostea înţelept: "Hmmm...".
Atât spunea, de luni de zile, de când era
director acolo.
Angajaţii, de fiecare datã,
verificau totul încercând sã descopere
hibele programelor. Uneori, se întâmpla cã
mai erau depistate erori, alteori, în ciuda
verificãrilor, programele funcţionau perfect.
La sfârşitul zilei de lucru,
deschidea iar gura: "Sã mergem sã ne
odihnim, domnilor, dupã o zi grea!"
Toatã lumea pleca obositã, urmãritã
însã, ca de obicei, de acea privire uşor
dezaprobatoare şi plinã de reproş, de parcã
ar fi aşteptat ca cineva sã spunã: "Pot sã
mai lucrez peste program domnule director?".
Nu spunea nimeni nimic şi nici el nu a
reproşat vreodatã cuiva acest lucru.
Era un "mariaj" convenabil pentru
toatã lumea. Programatorii îşi îndeplineau
sarcinile de servici, pe care şi le trasau
şi asumau ei înşişi, iar el pãrea cã ţine
totul sub control.
Câteodatã, era curios sã afle,
totuşi, ce lucrau angajaţii lui. Nu putea
însã sã-şi recunoascã incompetenţa. Încerca
sã se gândeascã în altã parte şi atunci
începea sã priveascã în gol, acompaniat de
douã ori mai multe "Hmmm..."
Într-o dimineaţã, în acea dimineaţã,
niciunul dintre angajaţii sãi nu venirã la
lucru. Strigã secretara, dar nici aceasta nu
îi rãspunse. Se panicã uşor, aproape
invizibil. Nu vroia sã fie vãzut de vreo
persoanã aflatã, întâmplãtor, în preajmã-i.
Aşteptã cam o orã dupã care se
decise sã se ridice de pe fotoliu. Se
îndreptã cãtre primul birou pe care-l vãzu
în faţã şi citi pe un bileţel lipit pe
ecranul monitorului: "Proiect terminat!
Apasã orice tastã!" Se îndreptã cãtre cel de-
al doilea birou, al treilea şi vãzu cã pe
toate monitoarele scria acelaşi lucru.
Apãsã deci un buton, la întâmplare,
al uneia dintre tastaturi şi pe cele
douãsprezece panouri mari apãru proiectat
titlul proiectului: "Strategii de
autoconducere în firmele viitorului". Pe
ecrane începurã sã se deruleze imagini ce
prezentau diferite momente petrecute la
locurile de muncã, de-a lungul întregii
perioade de când fusese numit director.
Singurul sunet pe care-l auzea era
acel "Hmmm...", moment în care toate
monitoarele tremurau nervos. Vedea lungi
şiruri de instrucţiuni şi cohorte de cifre
ce umpleau, din ce în ce mai dens, ecranele.
În momentul în care toatã sala fu
cuprinsã de o adevãratã isterie
alfanumericã, brusc, aparatele se oprirã.
Simţi o eliberare, dar nu putu sã-şi
explice de la ce.
Se îndreptã cu paşi uşori spre uşã
şi aruncã o ultimã privire înapoi: "Hmmm..."
Ieşi în stradã, trase adânc aer în piept şi
începu sã se uite peste acoperişurile
caselor. În zare se vedeau, de jur împrejur,
o mulţime de obiective industriale care-şi
aşteptau noi DIRECTORI...
