De mult timp, Profesorul nu mai gãsea nicio
satisfacţie în munca sa.
Terminase facultatea acum 40 de ani
şi îi trecuserã prin faţã zeci de mii de
studenţi. De câţiva ani, însã, generaţiile
deveneau, parcã mult mai absente, mai
dezinteresate.
Preda un curs de istoria matematicii.
La început, pusese accent mai mult pe
realizãrile marilor savanţi, pe influenţa
acestora asupra dezvoltãrii umanitãţii, în
general. În timp, observând cum auditoriul
scade sub pragul critic al unei culturi
decente, îşi deplasase discursul spre
aspecte inedite din viaţa acestora.
Nu mai vorbea despre rezolvabilitatea
ecuaţiilor algebrice soluţionatã de Evariste
Galois ci, mai degrabã, de ultima noapte a
sa în care acesta murea la capãtul unui
duel. Familia Bernoulli, cu opt mare
matematicieni desfãşuraţi pe mai bine de un
veac şi jumãtate, era aproape aplaudatã la
scenã deschisã atunci când fãcea referire la
micile intrigi dintre Johann şi fiul sãu
Daniel sau divergenţele avute cu fratele sãu
Jacob.
În ciuda acestor insatisfacţii, prelegerea
sa era captivantã. Se închidea în sine
însuşi şi vorbea unui auditor imaginar,
interesat, ce-l ataca în permanenţã cu
întrebãri. Rãspundea adesea acestora, cu
voce tare, într-o duplicitate tacitã cu
Alter Ego-ul lui.
În acea dimineaţã, se trezi, ca de obicei,
la ora 6. Îşi turnã tacticos cafeaua într-o
imensã canã, ce, cu puţinã imaginaţie, putea
ţine loc şi de ulcior. O "asezonã", ca
întotdeauna, cu prea multe ţigãri. Cele
cinci minute de tuse tabagicã erau semnalul
cã ritualul de dimineaţã se încheiase.
Se îmbrãcã tacticos, având grijã sã lase
ultimul nasture de la cãmaşã descheiat. Era
felul sãu de a se revolta contra unei lumi
construite numai din convenţionalisme. Îi
repugnau scrobiţii, cum îi numea el.
Indivizi, ce cochetau toatã viaţa cu
nulitatea, vedeau într-un nod neglijent de
cravatã sau într-un nasture descheiat o
lipsã de decenţã, imaturitate sau, în cel
mai fericit caz, o extravaganţã privitã cu o
bovinã superioritate.
Îi numea "cretinei"... Adesea, îi venea sã
le recite eminescienele versuri: "Ai noştri
tineri la Paris învaţã / La gît cravatei cum
se leagã nodul, / Ş-apoi ni vin de fericesc
norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie
creaţã." Tragedia era cã, de multe ori,
aceşti "cretinei" aveau putere de decizie.
Ei erau cei ce stabileau direcţiile de
cercetare, trasau o parte din liniile
directoare ale instituţiilor. Pe scurt: ei
fãceau Legea...
Plecã la facultate pe jos. Îi plãcea mersul
în aer liber, pe ger sau pe caniculã, pe
ploaie sau pe viscol. Nu putea înţelege
aparatele acelea, ce apãruserã de câţiva
ani, cu benzi mergãtoare sau biciclete
statice. Tinerii stãteau ore întregi în faţa
televizorului sau DVD-playerului, ascultând
cine ştie ce muzicã dobitoacã, învãţând
versuri "cumplite". Meditau apoi, în faţa
unor cutii de bere însoţite de hamburgeri,
la filosofia vieţii, indusã de versuri
ca: "Te-am vãzut, eşti frumoasã / Hai la
mine acasã / Nu e pãrinţii acasã / Mor cât
eşti de arãtoasã". Obosiţi dupã analiza
literarã a acestora, dar şi în urma
ghiftuielii, se apucau sã "tragã de fiare".
Finalul zilei îi gãsea, apoteotic, în faţa
computerului, stând pe chat:
- Cum mai stai, bã?
- Naşpa!
- Ei, na...
- Bã, îţi zic...
- Ce?
- E k dracu’ aia.
- Ei, na...
- Zgurã, sã n-am parte de...
"Dialogul" continua pânã la ore avansate din
noapte...
Ajunse dupã vreo jumãtate de orã. Se uitã la
avizier. De când era profesor nu fusese nici-
o zi în care sã nu se uite la avizierul
acela, mereu prãfuit şi uitat parcã într-un
capãt de culoar. Acolo, cineva necunoscut,
stabilea sarcinile didactice pentru acea zi.
Mai erau şi alte anunţuri, de care, de
obicei, nu era interesat. Trecea apoi,
aparent absent, mai departe. Nu observase
niciodatã cã, lângã avizier, era o uşã
ciudatã, mai îngustã parcã decât altele, pe
care scria atât "Biroul".
În acea dimineaţã avea examen. În salã îl
aştepta, surâzãtor sau mai degrabã insolent,
un singur individ. Nu se mirã deloc de
absenţa celorlalţi.
- Eu sunt, domnule profesor... Mã numesc M!
- Ştiu...
Cuvântul "profesor" fusese rostit ciudat. I
se pãruse, o clipã, cã suna, în acelaşi
timp, contestatar, dar şi provocator.
Nu-l vãzuse niciodatã pe acela, dar îi
simţea permanent prezenţa. Ştia cã, într-o
bunã zi, va veni la examen. La acel examen.
- Poftim subiectul, domnule.
- Mulţumesc, domnule profesor (din nou
aceeaşi pronunţie stranie), îl am demult...
Vã rog, citiţi ce am scris "deja".
Nu se mirã nicio clipã. Începu sã citeascã,
la început oarecum absent, dar apoi din ce
în ce mai atent.
Pe acele pagini, erau anii sãi petrecuţi în
facultate. Primele file erau pline de
realizãri: articole ştiinţifice, cãrţi,
simpozioane, prelegeri memorabile, şedinţe
la care luase cuvântul şi multe, multe
altele. De la o vreme, însã, paginile erau
umplute, repetitiv şi obsedant,
cu: "...monotonie, monotonie, monotonie...".
Nu terminã de citit, deoarece ştia ce
urmeazã...
- Acum ştiţi, nu, domnule profesor?
- Da.
Plecarã împreunã din salã. Mergeau tãcuţi,
aproape lipiţi unul de altul, de parcã
tindeau sã facã schimb de existenţe.
În dreptul Biroului, auzi:
- Adio, domnule profesor!
- Adio!
Uşa se deschise, individul dispãrând de
parcã nici nu ar fi existat vreodatã.
Nu fu curios, nici mãcar pentru o clipã, sã
arunce o privire înãuntru. De altfel, din
acel moment, uşa nu s-a mai închis niciodatã.
Ca de obicei, trecu absent, pe lângã
avizier. Nu aruncã nicio privire cãtre
acesta. Pentru prima datã în viaţa sa ştia
dinainte ce scrie.
Într-un colţ al acestuia, pe o hârtie
îngãlbenitã de vreme, scria: "Examenul de
istorie a matematicii se va desfãşura cu
profesorul M".
Plecã din facultate, urmând acelaşi ritual
al plimbãrilor zilnice. Nu se grãbea, cum,
de altfel, nu se mai grãbea de mulţi ani.
Deodatã, se opri în faţa unei vitrine în
care trona o imensã oglindã. Îşi închise
grijuliu nasturele rebel şi îşi strânse
nodul la cravatã.
Acum, o putea face: nu mai exista pentru
societate...
