Dimineaţa, la ora 7, am murit...
Totul a început într-o dimineaţã
mohorâtã de septembrie. Mã trezisem, ca de
obicei, la ora 6, gata de lucru. Eram
contabil - o muncã atât de monotonã şi total
lipsitã de satisfacţii – la mai multe firme.
Nu îmi plãcea, dar trebuia sã o fac. Ieşisem
la pensie de vreo câţiva ani şi trãiam ca
orice om dupã ce îşi vede viaţa împlinitã.
Nu mai ceream mult de la viaţã, dorindu-mi
mãcar sã mai reuşesc odatã sã vãd muntele.
Fusesem, demult, parcã prea demult, la
munte, cu fiul meu. Am stat acolo numai
câteva zile, prea puţine zile, dar a fost
extraordinar. Eram doi bãrbaţi (ei, hai sã
zicem un bãrbat şi un bãrbãţel - avea numai
12 anişori) care încercau sã exploreze
tãrâmuri numai de ei ştiute. Aventura se
terminase repede, din cauzã cã şeful meu
(Doamne, cât am urât şefii, dar tu ştii asta
acum!) mã chemase urgent la servici pentru
un lucru foarte important: un salariat
rãmãsese în stradã cu soţia şi cei trei
copii proferând ameninţãri contra conducerii
întreprinderii. Directorul, ca de obicei, un
dobitoc numit de Partid, era incapabil de a
dezamorsa situaţia. Începuse prin a-i spune
amãrâtului tot felul de sloganuri, apoi
trecuse la ameninţãri, dar â€Ţinsurgentul" nu
vroia din capul locului sã accepte sã
trãiascã cu familia într-un subsol de bloc
unde i se oferea o slujbã de cazangiu la
centrala termicã. A trebuit sã vin şi sã-l
îmbunez pe tavarîşci, sugerându-i cã erau o
mulţime de case libere unde nenorocitul
putea sã-şi ducã "copiii sãraci şi sceptici
ai plebei proletare".
Important era cã-mi terminasem
concediul. Primul şi ultimul concediu...
Au trecut mulţi ani...
Pentru marea majoritate dintre
dumneavostrã sunt mulţi. Pentru mine au fost
o clipã...
Între timp, fiul meu se cãsãtorise,
avea doi copii, pe care îi consideram ca şi
pe ai mei.
Erau bucuria vieţii mele şi
nãzdrãvãniile lor îmi umpleau sufletul.
Şi a venit acea dimineaţã mohorâtã
de septembrie...
Mã apucasem de lucru, învârtind în
acel joc, repetitiv şi fad, conturile unei
firme (Doamne, ce urât cuvânt: firmã! De
parcã ţi-ai dedica viaţa unei bucãţi de
mucava pe care sunt încrustate litere de o
şchioapã: S.C. Hapsânu şi, obligatoriu,
IMPEX S.R.L., chiar dacã acela vinde flori
într-o piaţã de mahala...).
M-am pomenit atunci cu fiul meu, în
preajmã-mi...
- Tatã, vreau sã-ţi spun ceva foarte
important!
- Spune Antoniu, ce este?
- Tatã, voi divorţa!
În acel moment (eram un om ce mã
consideram foarte stãpân pe mine), am
aruncat stiloul pe care-l primisem acum
mulţi ani de la fiul meu.
- Nu pot sã cred acest lucru! De ce?
- Am gãsit pe altcineva! Am gãsit
persoana care-mi va oferi tot ceea ce
Cleopatra nu mi-a dat niciodatã!
- Dar cum se poate? Voi v-aţi
înţeles, ÎNTOTDEAUNA, extraordinar! Mereu m-
am lãudat tuturor prietenilor, cã un cuplu
ca voi este rar! Cum se poate? Nu pot
pricepe asta! Înţelegi? Spune-mi cã înţelegi!
- Te înţeleg tatã, dar decizia este
irevocabilã!
Mi-am dat seama, în acel moment, cã
totul este sfârşit...
Îl crescusem, în spritul fermitãţii
deciziilor. Îi spusesem mereu: "Fiule, de
câte ori vei avea de luat o decizie sã te
gândeşti mult înainte! Dar, odatã ce
hotãrârea a fost luatã, luatã rãmâne!".
Asta a fost totul!
Din acel moment a început calvarul!
Vedeam cum uneori era fericit,
alteori sufeream cumplit când simţeam cã nu
este totul în regulã.
Era mândru şi nu-mi spunea niciodatã
ce îl frãmânta. Vedeam cum tânjeşte dupã cei
doi micuţi şi, zi de zi, lacrimile îmi
inundau sufletul...
Paradoxal, relaţia dintre noi se
strânsese.
Discutam acum, vrute şi nevrute, ocolind, în
permanenţã, ceea ce durea.
Eu nu vroiam sã-i amãrãsc sufletul, el nu
vroia sã şi-l descarce.
Trecut-au astfel luni şi ani...
Ne obişnuisem deja cu acest compromis
perpetuu, cu acest paradoxal "provizorat
permanent".
Uneori, mi se pãrea cã amãrãciunea nu va mai
dura decât clipe, dar acestea se
multiplicau, se dilatau, pânã când se
metamorfozau în zile, luni, ani...
Într-o noapte, m-am simţit foarte rãu şi am
plecat la spital. Fiul meu a rãmas alãturi
de mine...
Deodatã, am avut o viziune...
În faţa mea, a apãrut o femeie îmbrãcatã
complet în negru, care mi-a spus: "De acum o
sã fii liniştit. Totul se va rezolva.
Problemele tale se vor sfârşi!"
Am vrut sã-i spun asta bãiatului meu, dar în
acel moment, mi-a spus, parcã ghicindu-mi
gândurile: "Lasã tatã, vorbim mâine!
Odihneşte-te!"
Este ora 7 şi 1 minut.
Îmi este bine?
Îi este bine?
