Amfiteatrul era prea mare pentru absolvenţii
facultãţii de matematicã, dar prea mic
pentru suma destinelor ce aveau sã fie
hotãrâte în acea zi.
- Victor Lãzãrescu, unde doreşti sã
fii repartizat
într-unul din locurile ce au mai rãmas
disponibile?
Nu-i venea sã creadã... Liceul din
comuna X, pierdutã undeva în Bãrãgan, nu
fusese revendicat de nimeni!
Tremurând de emoţie, dar şi cuprins
de panica surprizei, de-abia bâigui numele
liceului.
- Felicitãri Victor şi mult succes
în viitoarea carierã de profesor!
În acele vremuri, absolvenţii
universitãţilor erau repartizaţi,
obligatoriu, într-unul din locurile de muncã
vacante, aruncate peste tot cuprinsul
patriei. Marea majoritate a studenţilor
proveneau din oraşe. Disparitãţile
regionale, precum şi cele dintre sat şi
oraş, conduceau cãtre o polarizare a
societãţii, din ce în ce mai accentuatã.
Oraşele furnizau, în cea mai mare proporţie,
viitorii intelectuali, iar satele se
dezintegrau, puţin câte puţin, copiii lor
întorcându-se din ce în ce mai rar pe
meleagurile natale.
Pentru a se asigura, totuşi, un
minim de educaţie copiilor din mediul rural,
pe la mijlocul deceniului al nouãlea al
secolului trecut (vai ce bãtrân te poţi
simţi când pãşeşti pragul dintre veacuri) se
luase decizia ca principalele oraşe din
România sã fie închise. Acest lucru nu
însemna altceva decât faptul cã orice
absolvent al unei universitãţi trebuia sã
lucreze cel puţin trei ani într-o localitate
micã, de regulã sat sau comunã.
Victor avusese neşansa de a se naşte
într-unul din acele mari oraşe. Nu avea
nicio rudã sau mãcar, acolo, vreun cunoscut
la ţarã.
Atunci când se afişaserã locurile ce
urmau sã fie repartizate, avusese mari
emoţii. Se uitase pe harta României şi
marcase, dupã îndelungi analize, locurile pe
unde â€Ţtrecea mãcar trenul". Erau foarte rare
acestea, iar marea lor majoritate se aflau
în ţinuturi prea depãrtate pentru a fi
acceptate.
Comuna X se afla la numai o orã de
mers cu trenul din oraşul unde locuia. Nu
credea cã ar fi putut prinde o repartiţie
acolo. Şi totuşi, se întâmplase!
Luã bucata de hârtie pe care i-o
înmânã profesorul responsabil cu dirijarea
absolvenţilor şi plecã fericit. Simţea cã
norocul îi surâsese ca de atâtea ori în
viaţã.
În prima zi de toamnã plecã de acasã
pentru a se prezenta la post. Se urcã în
trenul, murdar şi supraaglomerat, ce trebuia
sã-l ducã spre liceul visurilor sale.
Uitându-se absent spre grupul de
muncitori ce jucau înfocaţi â€Ţşepticã",
gândurile îi fugirã spre viitorul loc de
muncã. De-abia aştepta sã vadã feţele
curioase ale copiilor atunci când le va
povesti despre geometria greacã sau îi va
plimba pe tãrâmul infinitezimalelor.
Trenul se opri, cu un scrâşnet ce-i
rãscolea amintiri dureroase de pe un scaun
stomatologic. Coborî cu grijã direct pe
iarbã. Peronul era prea scurt, iar el se
urcase, undeva, la ultimul vagon.
Habar nu avea încotro sã se
îndrepte. Se uitã cu atenţie, de jur
împrejur şi constatã cã în faţa sa se
desfãşura o singurã stradã. Plecã şi el, în
urma celorlalţi, privind pe deasupra
capetelor plecate de gânduri.
Liceul era o clãdire fãrã
personalitate, aşa cum puteai întâlni în
orice parte a ţãrii. Mai mult de jumãtate
din şcolile din România erau identice. La
fel ca acesta fuseserã şi şcoala primarã,
apoi cea gimnazialã, culminând cu sediul
liceului sãu din oraşul adolescenţei.
Gãsi imediat, nici nu se putea
altfel, cabinetul directorului. Acesta,
însã, nu sosise la liceu. â€ŢNormal, se gândi
el, e doar ora 7 dimineaţa". Pe rând,
începurã sã aparã, viitorii colegi de
cancelarie. Erau oameni cumsecade, unii care
se împãcaserã cu soarta, iar alţii mulţumiţi
de nişte destine ce s-ar fi putut scurge în
alte pãrţi mai crunte.
Pe la ora 9 îşi fãcu apariţia
directorul. Intrã în cancelarie, se întinse
cu nişte mişcãri ample ale braţelor şi,
apoi, cãscã lãsând sã se vadã o dentiţie
aproape perfectã.
- Bunã ziua, tovarãşi! Cred cã v-a
fost dor de mine!
- De-abia aşteptam sã vã vãd
tovarãşe director, toatã vacanţa m-am gândit
la dumneavoastrã, îi spuse unul dintre
profesori, ce avea sã devinã, mai târziu,
cel mai bun prieten al lui Victor.
- Iar ai început cu ironiile,
tovarãşe Nicolae? În primul rând, nu te-am
vãzut nicio zi pe la şcoalã în perioada
vacanţei. Ai avut tupeul sã laşi câţiva
elevi corigenţi şi nu ai venit nicio zi ca
sã îi pregãteşti în vederea examenului.
Nicolae se enervã instantaneu.
Întotdeauna fusese ţinta atacurilor acestui
individ, iar situaţia avea sã se repete
identic în toate zilele ce aveau sã urmeze.
Directorul impunea tuturor cadrelor
didactice care aveau obrãznicia sã lase
elevi corigenţi, sã vinã pe perioada
vacanţei pentru a-i pregãti în vederea
promovãrii examenului ce se desfãşura,
întotdeauna, în prima zi a lui septembrie.
Copiii nu veneau niciodatã la aceste
pregãtiri, dar profesorul trebuia, cuminte,
sã-i aştepte timp de şase ore. Lacul din
apropiere era, însã, mult mai tentant pentru
aceştia. Din acest motiv, marea majoritate a
profesorilor se adapta la faţa locului. Unii
puneau, la sfârşitul anului şcolar, o serie
de întrebãri simple (cum se numeşte ţara ta,
cât fac 2 şi cu 2 şi alte astfel de
bazaconii) pentru a-şi gãsi astfel o
justificare laşã, în care nici ei nu
credeau, pentru faptul cã îi promovau. Alţi
profesori îi condiţionau de efectuarea
diferitelor munci în folosul liceului, ca un
şantaj, profitabil de ambele pãrţi.
- Tovarãşe director, de câte ori am venit,
dumneata erai acasã şi dormeai. De supãrare,
am plecat, de fiecare datã, acasã.
- Nu fii insolubil Nicolae! Te voi reclama
Inspectoratului şcolar pentru ofensã adusã
conducerii liceului!
Directorul avusese o ascensiune prodigioasã.
În tinereţe, urmase cursurile unei şcoli
profesionale de tractorişti, apoi o şcoalã
de maiştri în acelaşi domeniu. Dupã
cursurile serale ale liceului unde era şi
secretar de partid, urmase o facultate numai
de el ştiutã. Culmea era cã, pe baza
unei â€Ţinvenţii", pe care gurile rele spuneau
cã o deturnase din alta, devenise şi â€Ţdoctor
în tractoare". Lipsa unei culturi generale
îşi punea însã amprenta atât asupra
vocabularului (insolubil în loc de insolent,
telectual ca antonim pentru intelectual
etc.), cât şi asupra comportamentului şi
aversiunii faţã de intelectuali. Se mândrea
cã plecase de jos şi ajunsese acolo
unde â€Ţvoi nici mãcar nu o sã visaţi vreodatã
sã ajungeţi".
Nicolae avea perfectã dreptate. Directorul
locuia într-o casã situatã în curtea
liceului, la mai puţin de 20 metri de
intrarea în acesta. Cu toate cã era foarte
aproape, întotdeauna întârzia, pretextând
diferite motive. Ochii lipiţi de somn sau
cãscatul insolent îi trãdau, mereu,
adevãratele cauze ale absenţei. Nu aceeaşi
atitudine avea şi faţã de personalul
didactic. Dacã unul dintre profesori
întârzia chiar şi un minut era aspru
admonestat şi, de cele mai multe ori,
sancţionat.
â€ŢDiscuţia" dintre cei doi, se terminã brusc.
Directorul anunţã mobilizator: â€ŢHai, toatã
lumea la muncã acum!" şi plecã nervos.
Pe Victor nici nu îl bãgã în seamã.
Era doar unul dintre intelectualii ce aveau
sã-i stea pe cap în anii care vor urma.
Examinarea corigenţilor începu fix
la ora 10. Nicolae, de asemenea profesor de
matematicã, îl invitã ca sã meargã cu el.
- Haide sã-ţi arãt â€Ţpodoabele" ce-ţi vor fi
elevi în anii urmãtori!
Victor, puse cu grijã în geantã, monografia
despre aplicaţiile matematicii în teoria
relativitãţii. Îşi luase cu el, pe tren, dar
şi pentru eventualii timpi morţi, o carte
ştiinţificã pentru a-şi pãstra â€Ţforma din
facultate". Nu avea sã mai repete, din acel
moment, acea â€Ţgreşealã".
În clasã, erau trei indivizi murdari, cu
unghii negre şi pãr slinos, pe care numai
apa lacului îl mai clãtea din când în când.
Nu se ridicã niciunul în picioare la
intrarea lui Nicolae.
- Da, da, şedeţi, le spuse, ironic, acesta.
Aveţi, mãi, cu ce sã scrieţi?
- Dar de ce ne-a chemat la şcoalã, toarãşu?
- Pãi aţi rãmas corigenţi, mãi deştepţilor!
- Da? se mirarã, într-un glas aceştia. Dar
am venit de multe ori la şcoalã!
Nicolae se prefãcu a nu auzi şi le dãdu câte
un pix şi o coalã de hârtie.
- Scrieţi-vã, mãi, numele şi apoi â€ŢExamen de
corigenţã la matematicã"
Elevii scriserã, â€Ţordonat", începând din
partea de stânga sus a paginii şi coborând
ameţitor cãtre dreapta-jos, numele cu litere
de tipar.
- Ia sã vãd, mãi. Tu ce ştii, din toatã
matematica de clasa a X-a?
- În afarã de ecuaţii?
- Nu, şi cu ele!
- Pãi, nimic!
- Dar ecuaţiile?
- Pãi nu le ştiu!
- Dar de ce ai spus â€Ţîn afarã de ecuaţii"?
- Aaa, aşa mi-a venit!
Dându-şi seama cã nu are scãpare din acest
dialog â€Ţtelectual", Nicolae le dãdu nişte
adunãri de efectuat.
Plecarã apoi, înapoi, în cancelarie. Nicolae
scoase catalogul şi le trecu notele de la
examen. Câte un cinci de fiecare.
- Ce faci, nu le corectezi lucrãrile?
- Chiar crezi cã o sã am ce corecta?
Aşteaptã sã le â€Ţtermine" şi o sã vezi.
Nicolae, ca şi în zilele ce aveau sã urmeze,
nu greşise.
- Hai acum sã mergem pe la casele noastre.
Ne-am terminat treaba pe ziua de astãzi,
spuse la un moment dat.
Îşi strânserã lucrurile cu grijã şi ieşirã
agale pe uşa liceului.
Dupã acea dimineaţã, mai urmarã încã o mie.
Începuse sã meargã şi el, în rând cu
ceilalţi, cu gândurile colcãind prin capul
plecat...
