Vã voi povesti o întâmplare ce a avut loc
demult...
Este aşa de veche... Mai veche decât
civilizaţia (oare ce altceva înseamnã
civilizaţia decât estomparea sentimentelor,
reîntoarcerea paradoxalã la primitivism), la
fel de veche ca şi primul om...
A fost odatã un vânãtor... Trãia
liber prin pãdurile lui, lipsit de
constrângeri, fãrã un ţel precis, fãrã un
scop anume... Singura lui dorinţã era de a-
şi asigura traiul zilnic şi de a putea
astfel apuca ziua de mâine.
De ce?
Pentru ca a doua zi sã vâneze iar, pentru a
apuca a treia zi şi tot aşa pânã va trece
dincolo.
Era aşa de sigur cã la ziua judecãţii va fi
neprihãnit. În fond ce fãcuse rãu? Vânase
doar pentru a-şi asigura existenţa.
Era aşa de fericit atunci când vâna o
cãprioarã... Avea remuşcãri doar câteva
clipe atunci când o vedea aşa de
nevinovatã... Dar apoi, se bucura de ospãţul
copios şi visa apoi la clipa când va mai
vâna o alta.
Era singurul vis pe care-l avusese în
viaţã...
Zilele treceau, iar el era tot mai
fericit. Învãţase sã numere. Oare cine îl
învãţase?
Era aşa de simplu acum: o cãprioarã, douã
cãprioare...
Dar ziua aceea, despre care vreau sã vã
vorbesc, veni...
Se plimba nestingherit prin acea pãdure pe
care o ştia pe dinafarã. La un moment dat
vãzu o poieniţã. De unde apãruse ea n-a
ştiut niciodatã...
În locul acela fuseserã dintotdeauna copaci.
Dintotdeauna, odatã cu Universul...
Erau primii copaci ai acestei lumi. Ei nu
puteau muri niciodatã. Însuşi Universul se
sprijinea pe ei...
Şi totuşi, în acea zi, copacii nu mai
erau... Îl cuprinse un sentiment de teamã sã
se apropie de acea poieniţã. Lui, care nu se
temuse niciodatã...
Oare nu se va prãbuşi Universul peste el?
Îşi învinse frica. În fond, dacã Universul
se va prãbuşi, la judecata finalã, el nu va
fi pur? De ce sã se teamã atunci?
Urmarã câţiva paşi temãtori, apoi se iuţirã
şi încet, încet, totul se transformã într-o
fugã disperatã. Poieniţa se mãrea şi o
luminã puternicã venea dinspre ea. În
momentul în care ultimul copac îşi luã rãmas
bun de la el, rãmase împietrit. Cuvintele
încã nu se inventaserã (şi nici nu se vor
inventa vreodatã) pentru a descrie
frumuseţea acelui loc. Florile nu erau
flori, ci numai simţiri, iarba nu era iarbã,
ci numai undã.
Probabil intrase în alt Univers, dar el era
atât de material, atât de real...
Se aşezã şi pentru prima datã începu sã
visesze. Se uitã în urmã la pãdurea în care
trãise pânã atunci. Şi dacã pânã în acel
moment fusese fericit, îşi dãdu seama de
tragismul condiţiei lui, în fond al întregii
omeniri (oare nu el era singurul?).
Nu vãzuse niciodatã cerul, nu vãzuse
niciodatã acele neinventate flori... Închise
atunci ochii pentru a-şi fixa pentru
totdeauna în minte acel peisaj.
Şi sufletul lui, atât de mic pânã atunci, se
umplu de simţire...
Deodatã, simţi o inimã bãtând lângã a lui.
Deschise temãtor ochii şi vãzu cum pe
pieptul sãu se aşezase cea mai frumoasã
fiinţã din câte puteau exista. Era o micã
pasãre, atât de micã încât o puteai vedea
numai cu forţa spiritului. Toate culorile
curcubeului se scurseserã în penele ei. Nu
cânta, nu se mişca, se simţea numai bãtaia
puternicã a inimii ei...
Stãturã, astfel, nemişcaţi clipe întregi...
Câte?
N-a ştiut niciodatã (matematica nu a
descoperit niciodatã ce este dupã infinit).
În fond, ce înseamnã o clipã? Pentru unii
poate însemna doar o clipã, pentru alţii o
privire, o atingere, un simplu gest. Pentru
aleşi, însã, poate fi totul...
Şi deodatã începu sfârşitul...
Inima lui începu sã batã atât de tare, încât
mica pasãre se sperie şi îşi luã zborul. Se
uitã o clipã cu o privire speriatã cãtre el,
parcã spunându-i: ce ţi-am fãcut, doar am
vrut ca inima mea sã batã la fel de tare ca
a ta?
Vânãtorul întinse mâna ca sã o prindã, sã
fie pentru totdeauna numai a lui. Dar ea se
înãlţã tot mai mult şi începu sã se piardã
în depãrtãri. El începu sã alerge dupã ea,
din ce în ce mai tare. Ieşi din poieniţã şi
cerul dispãru. O simţea însã în apropierea
lui, dar nu o mai putea vedea.
Alergã, alergã zile întregi, luni, ani...
Într-o bunã zi, obosi...
Şi atunci, se îndreptã cãtre poieniţa unde o
înâlnise prima şi singura datã, în speranţa
cã o va mai vedea vreodatã.
Dar poieniţa dispãruse. În locul ei erau
numai copaci. Aceiaşi copaci care fuseserã
dintotdeauna. În disperarea care-l cuprinse
începu sã se îndoiascã de tot, de tot ce
fusese. Probabil cã întotdeauna fuseserã
numai copaci, probabil cã visase. Era însã
acum mult mai bun, mult mai curat în suflet.
Nu mai putea vâna cãprioare, nu mai putea
omorî nici mãcar un gând...
Şi adormi într-un târziu... Un somn greu,
final...
Lângã el, creştea însã o floare care de fapt
nu era floare...
