â€ŢSala este deschisã, astãzi, între 11,30 şi
12,30".
De obicei, era o fire iscoditoare. Astãzi,
însã, afişul nu îl mirã cu nimic.
Plecase de acasã, fãrã un gând anume. Era
ziua sa liberã şi, de obicei, prefera sã
stea în casã printre cãrţile sale. Se
detaşase, de mult timp, de lumea aflatã într-
un declin irevocabil. Îşi schimbase locul de
muncã, acum câţiva ani, lucrând ca
programator într-un centru de cercetare
ştiinţificã. În fiecare zi, primea sarcini
pe e-mail, ca sã alcãtuiascã un anume
program ce simula cine ştie ce teorie. Habar
nu avea despre cercetãrile Institutului şi,
la drept vorbind, nici nu îl prea interesa
acest lucru. Important era ca maşinãria sã
obţinã rezultatele scontate de cei care
comandaserã programul. Nu ştia cine sunt
creierele ce elaborau acele formule şi nici
nu ştia la ce vor servi ele vreodatã. Intra,
de ani de zile, pe uşa Institutului cu o
cartelã magneticã şi, apoi, direct în biroul
sãu, aflat, undeva, în faţã. Deschidea
calculatorul, e-mailul şi se apuca de lucru.
Întotdeauna, dupã exact opt ore, treaba era
terminatã şi, la rândul lui, trimitea
rezultatele tot prin e-mail. Salariul îl
primea pe card; nu era nici prea mare, dar
nici prea mic pentru a nu îi ajunge sã-şi
cumpere cãrţile sale. Astfel, viaţa decurgea
liniar, dar departe de o lume pe care nu o
înţelegea sau, mai degrabã, la care nu vroia
sã se alinieze.
În acea zi, însã, simţise cã o forţã, mai
presus de voinţa sa, îl împingea sã iasã din
casã. Încercã sã reziste tentaţiei şi luã la
întâmplare o carte din bibliotecã. De ani de
zile, cumpãra foarte multe, peste puterile
sale de lecturã, parcã dintr-o fricã de a nu
rãmâne într-o searã singur. Îi repugna sã
reciteascã. Avea oroare de oamenii ce se
cramponau de anumite cãrţi, de parcã ar fi
vrut sã retrãiascã mereu aceleaşi şi
aceleaşi evenimente. Cartea era complet
neagrã. O cumpãrase împreunã cu mai multe,
ce alcãtuiau o colecţie. Nu se uitase, în
librãrie, decât pe una dintre ele. De
obicei, verifica sã nu fie pagini albe,
tãiate greşit sau rânduri încãlecate pe
unele dintre file. Vroia sã aibã o
bibliotecã impecabilã. Nu ar fi putut
niciodatã sã spunã de ce... El nu mai
recitea nimic şi, la urma urmei, nici nu
avea cui sã o lase. Dar biblioteca trebuia
sã fie impecabilã...
Pe coperta cãrţii nu scria nimic... Deschise
la ceea ce trebuia sã fie prima paginã şi nu
se mirã cã nici pe aceasta şi nici pe
celelalte nu era tipãrit nimic. Era o simplã
colecţie de file albe, ca şi cum aşteptau sã
fie scrise. Plecã deci de acasã, aiurea,
prin oraş...
I se pãru normal, ca sã intre în acea salã,
situatã într-un loc pe care parcã îl ştia de
ani de zile... Nu se mirã, ca o continuare a
celor întâmplate de dimineaţã şi ca
dintotdeauna, cã nu era nici-un paznic sau,
în sfârşit, cineva care sã îl îndrume. În
faţã îi apãru un hol întunecos în care
pâlpâia o luminiţã, poate numai de el
zãritã. Se îndreptã cãtre aceasta şi vãzu cã
acolo era Uşa... Singura uşã din acel hol...
O deschise şi, fãrã surprindere, constatã
cã, aceasta ocupa un întreg perete. Sala era
trapezoidalã cu baza micã în cadrul uşii.
Pereţii erau goi. O luminã orbitoare scãlda
însã marmura albã, prezentã peste tot, chiar
şi pe tavan. Se uitã în sus şi nu vãzu nici-
o lampã, oricât de micã.
Îl cuprinse, aproape pe nesimţite, un delir
admirativ. Da, sala era perfectã! Aberaţia
trapezoidalã a acesteia, se gândi, nu avea
probabil ca scop, decât acela de a sublinia
puritatea albului şi neimixtiunea oricui sau
a orice. Se duse încet, parcã nevrând sã
strice echilibrul încãperii, în centrul
acesteia, auzind cum uşa se închide, de la
sine, în spatele sãu. Se întoarse şi
constatã cã, de fapt, uşa nu mai existã.
El fusese uşa...
Începu sã contemple pereţii aceia goi, dar,
în acelaşi timp, plini de înţelesuri...
Şi, deodatã, cei trei pereţi se animarã...
Începu sã vadã imagini din viaţa lui. Nu
erau însã obişnuite. Pe fiecare perete era
câte o proiecţie unidimensionalã a sa,
alcãtuind totuşi o imagine unitarã. Se
derulau aspecte din cãrţile sale, în care,
de fiecare datã, personajul principal era
el. Se vedea acţionând, uneori cu un
dinamism de care nu credea cã este capabil,
alteori aproape pasiv, dar întotdeauna
implicat total.
Nu ştia cât timp trecuse de când intrase în
acea salã...
Şi atunci, avu prima revelaţie. Cei trei
pereţi reprezentau spaţiul... Toate cãrţile
sale se tridimensionaserã şi se proiectaserã
pe cele trei plane, poate tocmai pentru a-l
situa pe el în centru. Îşi puse atunci o
întrebare legitimã: Dar timpul, timpul unde
este? Camera îi simţi nedumerirea şi, pe
pereţi, începurã sã se deruleze imagini într-
o vitezã ameţitoare.
Le putea, însã, percepe pe toate...
Şi avu cea de-a doua revelaţie: el era
timpul...
Se afla, ciudat, într-un univers
observaţional tridimensional în care timpul
generase imaginile proiectate, iar acestea
se întorceau ameţitor, ca un vârtej
incontrolabil, din nou la el, în timp...
Trecu mult, foarte mult... Nu îşi putea da
seama cât... Timp? Timpul era el, iar
dualitatea fiinţã-nefiinţã nu exista acum
decât prin imaginile spaţiale ce-l
înconjurau.
Deodatã, se fãcu întuneric...
Totul era negru. Un negru absolut.
Nu a ştiut, niciodatã cât a durat acel
moment. Poate o milionime de secundã, de-a
noastrã, de-a oamenilor sau poate un miliard
de ani din â€Ţtimpul" lui.
Pe pereţi, era proiectatã o luminã neagrã,
cum nu-şi închipuise cã ar putea exista. De
altfel, chiar nu exista... Pe pereţi era
proiectat timpul sãu într-o desfacere
tridimensionalã. Nu vedea imaginile, dar le
simţea. Timpul îi genera durere, sentimente,
rãscolindu-i trupul şi mai ales, îi sugera
cã el este acum Spaţiul. Un spaţiu
unidimensional, ce concentra o viaţã,
dirijatã cu viteze diferite pe o dreaptã. De
fapt, nici nu ştia dacã este dreaptã, pentru
cã într-un spaţiu unidimensional nu poţi
niciodatã cunoaşte cât de mult te abaţi de
la monotonia rectiliniului.
Se trezi, deodatã, în stradã... Afişul nu
mai era. În faţa sa se întindea un perete
gol, cu tencuiala cãzutã, pe care nu s-ar fi
putut lipi nimic, niciodatã.
Plecã spre acasã îngândurat...
Absent, luã cartea cea neagrã şi vãzu cã
paginile ei erau acum scrise mãrunt, mãrunt.
Începu sã citeascã... Paginile cãrţii
rezumau toate lecturile sale de o viaţã.
Curios, deschise ultima paginã.
O mânã invizibilã scria: â€Ţşi acum el
citeşte, citeşte, citeşte...".
În dimineaţa urmãtoare, se duse, ca de
obicei, la Institut.
Pe peretele acestuia era un afiş: â€ŢIeri, la
ora 12,30, Institutul s-a desfiinţat."
Înţelese, în sfârşit, la ce lucrase ani de
zile...
|
