În acea zi, dimineaţa începu mai devreme
pentru Ion. De obicei, se trezea odatã cu
primele raze ale soarelui, dar atunci,
gândurile ce-l frãmântaserã toatã noaptea îl
aruncaserã, parcã prea devreme, din pat.
Se îndreptã alene, târâindu-şi paşii, cãtre
bucãtãrie. Luã o canã mare de cafea şi vãrsã
în ea douã linguriţe de Ness, adãugând o
pastilã de zaharinã. Nu avea probleme cu
diabetul, dar, acum, la 65 de ani, începuse
sã se cam teamã. Nu fusese niciodatã bolnav
mai serios, dar când auzea de unul şi de
altul cum s-au dus devenea brusc neliniştit.
Introduse cana în cuptorul cu microunde şi
rãsuci ceasul la douã minute. Nu putea
suferi maşinãria asta, însã nevastã-sa,
Nataşa, insistase sã-i cumpere pentru cã şi
vecina de pe palier, coafezã la o unitate
din colţul strãzii, îşi luase unul. De când
avea cuptorul ãsta în casã, viaţa i se
schimbase în rãu. Nataşa îl convinsese sã
desfiinţeze aragazul, pentru cã, nu-i aşa,
microundele ocupau mai puţin loc...
În locul fostei maşini de gãtit, se afla
acum un dulap, cu o imensã vitrinã, în care
se aliniau, sfidând parcã perfecţiunea, o
mulţime de pahare de cristal, ceşti de cafea
din cel mai fin porţelan şi câteva
bibelouri, amintire din frumoasele vremuri,
pe când â€Ţarta" îşi fãcea loc în fiecare
cãmin. Cãluţul cabrat, iepuraşul cu pufuleţ
în loc de codiţã, peştele de sticlã ce sare
jucãuş de pe raftul de PAL întregeau
colecţia densã, dar total inutilã a
dulapului.
Cuptorul cel nou avea pretenţia cã poate
gãti orice mâncare. Cumpãrase o carte cu
preparate speciale pentru microunde, iar
nevastã-sa se încãpãţâna sã le încerce pe
toate. Îi era dor de nişte sarmale aburinde,
de nişte carne friptã puternic pe grãtar sau
de o mãmãliguţã fãcutã, aşa, ca în tinereţe.
Nataşa îi pregãtea, însã, de câţiva ani
buni, numai Pizza şi tot felul de mâncãruri
de carne înãbuşite în suc propriu.
Soneria cuptorului îl avertizã cã timpul a
expirat. Luã încetişor cafeaua şi începu sã
soarbã, pe îndelete, din ea. Niciodatã nu-i
plãcuse, dar se aliniase şi el la acest
obicei
mic-burghez. În tinereţe, bea numai ceai,
însoţit de câteva felioare de pâine cu unt.
În anii '80 ai crizei, atunci când cafeaua
începuse sã disparã, se nãscuse o adevãratã
isterie. În locul farfurioarei cu dulceaţã
şi a paharului cu apã, oriunde mergeai erai
servit cu o cafea â€Ţbunã". Cine avea relaţii,
iar el avea, slavã Domnului, putea procura
chiar şi o cutie de Ness.
Şi uite-aşa, se produsese transformarea...
Îl aştepta o zi grea. Nu era speriat. Mai
avusese multe astfel de încercãri, dar parcã
vârsta începea sã-şi cearã tributul. Îşi
spuse în sinea lui: â€ŢLauriane, o sã treci tu
cu bine şi prin asta..." Uneori, când era
greu încercat, aşa îşi spunea: Laurian. Era
numele sãu adevãrat – Laurian Dascalopol. În
anii ’50, însã, tatãl sãu, îi schimbase
numele în Ion Dascãu. Nu era bine pentru el,
ca în anii puterii sovietice, sã poarte un
nume ce amesteca rezonanţe latine cu cele
burgheze. Avusese dreptate tatãl sãu. Mulţi
colegi de-ai sãi pãtimiserã mult din aceastã
cauzã. Îşi reprimase, însã, orice aversiune
faţã de acest nume fad, ajungând la un
moment dat chiar sã-i placã. Odatã, prin
anii ’70 ţinuse o conferinţã, în faţa
tinerelor angajate în întreprinderea în care
lucra. Subiectul alocuţiunii era menirea
femeilor de a avea cât mai mulţi copii şi,
dupã discursul sãu fulminant, în care era
convins cã nefericitele se vor duce imediat
acasã pentru a procrea, ajunsese sã le
boteze şi copiii. Le dãduse, atunci, exemple
de nume â€Ţcorecte" cum ar fi: Ion, Vasile,
Gheorghe. Fusese tare încântat apoi, când
pontatoarea Valentina îşi botezase copilul
Valentin. â€ŢVezi mãi Valentina, cum copilul
ãsta o sã-ţi poarte numele mai departe şi,
poate dacã va avea noroc, va ajunge şi el ca
tine!" Era convins de ceea ce spunea, fiind
încredinţat cã şi alte femei îi vor urma
exemplul pontatoarei. Nu ştia, însã, cã
Valentina dorise sã-şi numeascã odrasla dupã
numele unui mare actor american Rudolph
Valentino. Cum nu ştia sã scrie â€ŢRudolph"
alesese mai blândul â€ŢValentin".
Avusese o viaţã tare încercatã. Se luptase
din greu ca sã ajungã aici. Tatãl sãu
fusese, în perioada interbelicã, profesor de
matematicã la Universitate. Ca mulţi alţii,
în perioada legionarã, simpatizase cu
Mişcarea, dar nu fusese un membru activ. În
anii ’50, un binevoitor îl turnase
Securitãţii şi, peste noapte, se trezise
magazioner la baza sportivã a Facultãţii de
Educaţie Fizicã, fiind fericit cã era totuşi
liber printre perechile de tenişi şi
tricourile transpirate. Având o astfel de
origine, Ion urmase cursurile şcolii
profesionale de strungari. Era foarte
mulţumit, mai ales pentru faptul cã nu prea
se omora cu învãţatul. Avea concepţia, nu se
ştie de unde cãpãtatã, cã prea multã carte
stricã. Se uita la tatãl sãu şi îşi spunea
în gând: â€ŢLa ce i-o fi folosind atâta
matematicã, pentru ca sã le dea tenişi pe
mãsurã sportivilor?" Urma sã aibã o meserie
cãutatã şi, la drept vorbind, câţi profesori
de matematicã ar şti sã mânuiascã rotiţele
strungului, cu o aşa de mare îndemânare ca a
sa?
Se angajase, dupã absolvire, la uzina de
maşini grele din oraş. Remarcat pentru
conştiinciozitatea sa, fusese primit în
rândul membrilor de Partid, chiar dacã un
coleg de-al sãu amintise de â€Ţisprãvile"
tatãlui. Obiectase atunci vehement şi
afirmase public faptul cã noua sa calitate
îi va permite şi ridicarea orizontului
politic al pãrinţilor.
La puţin timp dupã aceea, fusese trimis la
şcoala seralã de maiştri. Devenise apoi şef
de echipã, fiind foarte apreciat pentru
fermitatea de care dãdea dovadã în
conducerea colectivului şi, nu în cele din
urmã, pentru recordurile de productivitate.
În aceeaşi perioadã se însurase. O întâlnise
pe Nataşa, o rusoaicã stabilitã în România
prin 1952. Cam plinuţã, vorbind stricat
româneşte, Nataşa era totuşi plãcutã şi, mai
ales, dãdea bine sã fii cãsãtorit cu o
rusoaicã. În fond, dragostea se estompeazã
cu vârsta, intervenind, în cele mai multe
cazuri, obişnuinţa, dar cariera rãmâne. Şi
cum dragostea nu ţine de foame, dar un
serviciu bun, da, o ceru în cãsãtorie.
Fusese o ceremonie civilã simplã, urmatã de
o masã în patru cu şeful sãu şi cu Liuba,
soţia acestuia.
Prin anii ’70 fusese trimis la Şcoala de
Partid. Învãţase multe lucruri folositoare
acolo. Putea sã vorbeascã ore în şir fãrã sã
ştie prea bine despre ce este vorba şi putea
da indicaţii de rezolvare a oricãrei
probleme, indiferent de domeniul cãreia îi
aparţinea aceasta. Devenise repede apreciat
şi, odatã cu demiterea unui director, ce nu
raportase dublu o producţie fictivã, fusese
numit în fruntea uzinei.
De atunci, nu mai pãrãsise aceastã funcţie.
În timpul Loviturii de Stat – â€ŢRevoluţie"
cum o numeau ãştia – avusese oarecare
temeri. Aşteptase pânã de Crãciun ca sã vadã
ce se întâmplã. A doua zi, dãduse ordin ca
sã fie arse toate tablourile cu â€Ţfostul
dictator" cum îi spunea el atunci.
Precizase, însã, ca ramele sã fie pãstrate
pentru orice eventualitate. Se înscrisese
imediat în partidul aflat la putere şi totul
pãrea sã-i meargã din ce în ce mai bine.
În acea zi, însã, dupã mai bine de şase ani
de la Loviturã, se anunţase vizita
Regelui. â€ŢCe Dumnezeu o mai fi vrând şi
ãsta?" îşi spuse, în gând... Plecã deci, la
uzinã şi, cum ajunse, convocã toatã
conducerea acesteia. Le dãdu ordin ca în
maximum douã ore, vizita fiind aşteptatã
dupã amiazã, sã îi fie aduse materiale din
care sã afle cine a fost şi ce a fãcut
individul ãsta toatã viaţa. Toatã lumea se
mobilizã exemplar şi furã luate de la
Biblioteca Judeţeanã tot felul de documente.
Când biroul sãu somptuos se umplu de cãrţi,
se rãzgândi şi, aducîndu-şi aminte cã
Tiberiu de la Seviciul Personal urmeazã
cursurile de istorie ale unei a doua
facultãţi (la ce i-or fi trebuind atâtea,
oare, se întrebã el), îl chemã şi îi
recomandã ca, în cel mult jumãtate de orã sã
îi povesteascã despre Majestatea Sa. Dupã
câteva minute, în faţa ochilor i se
desfãşura un amalgam de nume şi evenimente.
Îl întrerupse destul de brutal şi începu sã-
l întrebe care este numele complet al
Regelui, cum o cheamã pe nevastã-sa, dar pe
maicã-sa, care dintre Caroli a fost, mãi,
ta’su şi tot felul de chestii din astea.
Abdicarea o ţinea minte, o învãţase la
Şcoala de Partid, dar nu credea cã e bine ca
sã vorbeascã despre asta.
În fine, mobilizarea fu generalã, îşi mai
repetã de cîteva ori, în minte, numele
personajelor şi, pe la orele 16, suita îşi
fãcu apariţia. â€ŢBine aţi venit Domnule Mihai
şi dumneavoastrã Doamnã Maria". Tiberiu se
schimbã la faţã, trecând prin toate culorile
spectrului, când auzi aceste perle. Regele
se prefãcu a nu auzi bine ce s-a spus şi
începu vizita printre secţiile de producţie
ce se zbãteau sã supravieţuiascã. Directorul
îi povesti despre greutãţile întreprinderii,
despre â€Ţfactorii de putere" ce îl
obstrucţioneazã şi aruncã, în treacãt,
faptul cã el îi simpatizeazã mult pe
ţãrãnişti, aceştia fiind singurii ce pot
scoate ţara din impas.
Vizita se sfãrşi la fel de repede pe cât
începuse. Ion se retrase, epuizat, în biroul
sãu. Deschise televizorul şi un crainic îi
aduse aminte cã începuse campania
electoralã. Oricum, îşi spuse, tot ai noştri
or sã iasã. Degeaba se zbat ãştia cu atâtea
promisiuni. În plus, uite, îl trimit şi pe
regele ãsta, Honţolãn sau cum oare l-o
chema, ca sã le facã propagandã.
Telefonul sunã şi, de la capãtul celãlalt al
firului, fu înştiinţat cã a doua zi urma sã
soseascã în vizitã un candidat la
Preşedinţie. Puse la loc receptorul şi
strigã cãtre secretarã: â€ŢCheamã-l la mine
urgent pe Florin, ãla de a terminat
Geologia!"
|
