În acea dimineaţã, Savantul se trezi mai
agitat ca niciodatã. Avusese un somn greu,
presãrat cu multe vise. De când se ştia,
avea un somn neliniştit, adormind la ore
târzii din noapte şi trezindu-se de
nenumãrate ori în timpul acesteia.
Viaţa îi fusese liniştitã pânã atunci. Toate
îi merseserã ca pe roate, cariera îi era
împlinitã, nenumãratele invenţii ducându-i
faima pânã în cele mai îndepãrtate colţuri
ale lumii. De la un timp însã, parcã vârsta
începea sã-şi cearã tributul. Ideile nu mai
veneau aşa tumultoase ca pânã mai ieri,
realizarea lor nu mai era aşa facilã ca
altãdatã.
Singura lui neplãcere era cã niciodatã nu-şi
amintise ce visase. Întotdeauna îşi dorise
acest lucru: mãcar un vis, oricât de scurt
şi neînsemnat. Uneori se culca forţat,
încercând sã-şi continue acel vis nedefinit,
dar, parcã aidoma unei vrãji, a doua zi nu-
şi mai amintea nimic.
Se sculã greu din pat şi se îndreptã spre
bucãtãrie, urmând un tipic de zeci de ani.
Obişnuia sã-şi prepare cafeaua de douã ori
pe sãptãmânã, miercuri şi sâmbãtã, într-o
imensã oalã şi apoi, în fiecare zi, îşi lua
porţia, turnând-o în ceaşca lui preferatã.
Avea sentimentul cã tot noroiul existenţei
umane, rãmâne pe fundul acelei oale în zaţul
mocirlos. Se gândi o clipã, cã dacã ar fi
adunat tot acel zaţ, o ghicitoare ar fi
putut sã-i prezicã viitorul pentru şapte
vieţi de acum înainte.
Cine ştie, dacã omul ar avea capacitatea de
a-şi interpreta visele, poate ar putea avea
o proiecţie a viitorului.
Se uita prin geamul cuptorului cu microunde
cum ceaşca se învârtea, lichidul cafeniu
învolburându-se uşor, generând mici fãpturi
în turbulenţele lui.
În acel moment îi veni IDEEA. Trebuie sã
construiascã o maşinã de citit vise! Mintea
i se limpezi ca niciodatã pânã atunci şi îşi
dãdu seama, cã pentru prima datã, visul din
noaptea precedentã se desfãşura în faţa
ochilor încet şi fãrã echivoc. Era planul
MAŞINII. Aşa avea sã o numeascã din acel
moment, simplu: MAŞINA.
Uitã de cafea şi se apucã înfrigurat de
lucru. Ideile îi veneau parcã dictate de o
conştiinţã superioarã lui. Mâinile desenau,
calculau, nenumãratele foi de hârtie
începând sã se contureze, spaţial, în ceea
ce avea sã fie MAŞINA.
Seara, planul era terminat. Trebuia, acum,
numai sã o construiascã. Se gândi sã caute
un meşter priceput, dar tentaţia i se risipi
pe datã din minte. Dacã meşterul îi va fura
ideea? Se decise sã-şi construiascã singur
MAŞINA. Va fi greu, dar efortul va merita.
Se duse într-o magazie la subsolul casei,
unde avea tot felul de roţi dinţate,
angrenaje, curele şi tot ce-i mai trebuie
unui inventator. Erau piese uzate de la
foste prototipuri, acum aranjate frumos pe
rafturi. Luã câteva dintre ele şi se urcã în
camerã. Aici trebuia sã-şi construiascã
MAŞINA! Trebuia sã fie cât mai aproape de
patul în care dormea. Îngrãmãdi câteva
mobile într-un colţ de camerã şi se apucã de
construit. La început, fãcu un schelet din
câteva fiare şi apoi, începu cu grijã sã
amplaseze roţile dinţate. MAŞINA va
funcţiona printr-o angrenare, numai de el
ştiutã, a unor roţi. Mai mari sau mai mici,
acestea, prin zgomotul lor, vor genera
separat sunete stranii, dar care, contopindu-
se, vor materializa visele.
Dupã câteva zile, lucrarea era aproape
terminatã. Mai avea de fãcut carcasa
MAŞINII. Se gândi la o formã regulatã,
poliedralã. Avea de ales între forme simple,
ca tetraedrul sau cubul. Fiecare faţã a
acestuia trebuia sã descifreze câte o faţetã
a simţurilor umane. Tetraedrul, cu ale sale
patru feţe ar fi trebuit sã ignore unul din
simţuri. Renunţã deci la acesta şi rãmase la
cub. Fiecare faţã va descrifra auzul, vãzul,
pipãitul, mirosul şi gustul. A şasea dintre
ele va materializa gândul.
Construi deci un cub transparent, pentru a
vedea tot dansul minunat al angrenajelor. În
centrul acestuia lãsã un loc gol, în care
îşi va aşeza patul. Camera arãta acum
ciudat, cu imensul cub în mijlocul acesteia,
dar Savantului nu-i pãsa de acest lucru.
În sfârşit, într-un târziu ceas de noapte,
lucrarea fu gata. Savantul adormi obosit. Pe
la mijlocul nopţii, un zgomot ciudat se auzi
în încãpere. Era conştient de acesta, dar nu
se putea ridica din pat. Parcã o forţã
misterioasã îl ţintuia şi îi anula, încã din
stadiul de intenţie, orice mişcare. Îşi dãdu
seama cã MAŞINA pornise. Visa. Da, visa. Îşi
dãdea seama cã visa şi o poveste stranie i
se desfãşura în preajmã-i. Visul îi spunea
cã trebuie sã perfecţioneze MAŞINA. Simţea
în degetele lui piesele pe care trebuie sã
le mai adauge, auzea angrenajele cum se vor
întrepãtrunde, simţea mirosul frecãrilor
intense, vedea perfecţiunea MAŞINII pe care
o va definitiva gustând, în final, din cupa
victoriei. Dar, mai ales, a şasea faţã a
cubului îi desluşea gândurile şi îi proiecta
oarecum viitorul. Aproape tot ce avea sã
urmeze îi era acum limpezit. Un singur lucru
nu se vedea foarte clar şi MAŞINA îi spunea
cã trebuie sã-şi desãvârşeascã lucrarea
pentru ca acela sã i se contureze: SFÂRŞITUL.
A doua zi, se apucã din nou de calcule şi
mai adãugã câteva piese MAŞINII. Dimensiunle
acesteia crescurã şi trebui sã scoatã toate
mobilele din camerã. Noaptea, imaginile
revenirã, dar, din nou, SFÂRŞITUL nu era
clar.
Trecurã sãptãmâni, luni, ani...
Între timp, vopsise toate piesele, aşa cã
acum, în interiorul cubului, s-ar fi putut
vedea rotiţe roşii, galbene, verzi şi
albastre. Pusese şi o luminiţã în interiorul
acestuia pentru ca imaginea din exterior sã
poatã surprinde întreg farmecul MAŞINII.
Ironia consta însã, tocmai din faptul cã
MAŞINA ocupa acum întreaga camerã şi nici
mãcar Savantul nu o putea admira din
exterior. Şi totuşi, SFÂRŞITUL nu i se
conturase...
De ani de zile, nu mai visa nimic altceva
decât MAŞINA. Aceasta mergea numai pentru
raţiunea de a funcţiona. Mergea pentru ea
însãşi.
Într-o zi, Savantul avu o mare surprizã.
Angrenajele se puserã în mişcare, în miez de
zi, fãrã ca el sã doarmã şi generarã acel
zgomot specific. Niciodatã Savantul nu a
aflat ce a determinat MAŞINA sã porneascã
singurã, nefiind stimulatã de vise. Din acel
moment, MAŞINA nu s-a mai oprit niciodatã.
Important a fost, însã, faptul cã zgomotul i
s-a pãrut prea puternic. A luat nişte
vaselinã şi a început sã ungã câteva dintre
roţile dinţate. Zgomotul s-a mai estompat,
iar el şi-a vãzut liniştit de treabã. Era un
fel de-a spune treabã, deoarece de ani de
zile, trãia numai pentru MAŞINÃ şi, atât
timp cât nu dormea, era într-o stare de
veghe, aşteptând noaptea.
A doua zi, zgomotul s-a reluat şi a pus mai
multã vaselinã, ungând şi alte roţi. Dupã un
timp, zgomotul devenise obsedant. Nu era
nici mai tare şi nici mai slab decât fusese
la început, dar îi furase liniştea zilnicã.
Trebuia acum sã ungã angrenajele din ce în
ce mai mult, ceea ce îi rãpea aproape toatã
ziua.
Într-o zi, se gândi cã poate sunt prea multe
roţi. Poate interpretase greşit ceea ce îi
transmisese MAŞINA. Scoase câteva dintre
roţile mai mici şi parcã zgomotul se mai
estompã. Pe cele mari le va unge cu grijã în
continuare. Visele nu mai erau acum însã
foarte clare, MAŞINA activându-i numai o
parte din simţuri. Tot e bine, îşi spunea
el, cã nu mi-a anulat gândirea.
Zilele treceau şi, în fiecare dintre ele mai
scotea câteva rotiţe. Zgomotul, însã,
devenise obsedant. Dacã cineva ar fi intrat
în acea camerã, probabil cã nici nu l-ar fi
auzit. Poate se auzea numai în închipuirea
lui, dar, important era cã gândirea lui
percepea clar acel murmur.
Începu sã scoatã şi roţi mai mari. Se gândi,
de ce nu îi trecuse prin cap aşa ceva de la
început. Acum nu mai putea sã le punã la loc
pe cele mici, deoarece nu mai avusese grijã
de piese ca în trecut, unele ruginind acum
într-un colţ de magazie, iar pe altele le
vânduse unui meşter priceput ce îi dãduse la
schimb nişte vaselinã.
Trecurã, din nou, luni şi într-o zi, consatã
cu stupoare cã în MAŞINÃ a mai rãmas o
singurã roatã dinţatã. Era cea mai mare,
vopsitã în roşu şi, în rotaţia sa regulatã,
el încã mai vedea perfecţiunea. O ungea cu
toatã vaselina pe care o folosise altãdatã
la întregul angrenaj, fiind convins cã
aceasta îşi va continua mişcarea perpetuu.
Inevitabilul se produse însã... Într-o varã,
probabil din cauza cãldurii mari, fierul se
dilatã uşor şi roata cãzu de pe ax,
spãrgându-se în mii de bucãţi. Nu-i nimic,
îşi spuse Savantul. Se uitã la cub şi vãzu
cã acesta era mai frumos ca oricând.
În interior, nu mai rãmãsese nimic, la pat
renunţase de mult, în afara luminiţei. Dacã
cineva ar fi privit din afarã, dar nu avea
cine, ar fi vãzut un imens cub translucid,
complet gol, dar cu o frumoasã luminiţã ce
pâlpâia în el.
Din acea zi, Savantul nu mai visã niciodatã
nimic. Descoperise, însã, ce însemna
SFÂRŞITUL...
