O durere atroce neprecupeţitã,mã loveşte
violent.Nu înţãleg ce e cu mine...ca un
animal jivin în hibernare. Mã simt
bizar,rãtãcit de mine,gândurile îmi plutesc
în derivã.
Vântul îmi şuierã în creştet dezastrul
apocaliptic.În minte imaginea sfârşitului de
lume e vie.Mã simt un xenofob ce se urãşte
chiar şi pe el.Lumea îmi pare o grãdinã
plinã de vietãţi încarnate.
Ca un lup flãmând si turbat vociferez mâhnit
cuvinte pe care doar ecoul mi le aude.
Posomorât îmi continui drumul spre neant şi
iarã strig plin de venin,vociferez în
neştinţã, mâniat pe propiul Eu,câteva
vieţuitoare mã aud şi îşi varsã lacrimile
peste pãmântul uscat şi plin de sevã pe unde
calc şi care simt cã mã mişcã ,clinteşte din
loc.
Încep şi eu sã plang,dar nu ştiu de ce :de
emoţie, necaz, bucurie….Întorc capul spre
împãraţia cerului si ridic umilit
mâinile :Unde eşti tu Dumnezeu ?unde-i fiul
tãu ?
Tresalt de doua ori şi aştept
raspunsul.Inima îmi palpitã în zig-zag şi-mi
simt sufletul spurcat de atâta
venin.Înfiorator, urlu bezmetic.Idilizez
într-un caiet din frunze viaţa mea.Continui
sã sper cã întalnesc in cale o divinitate
binevoitoare sã-mi redea aerul
tineretii.Îmbufnat mãsor paşii spre
eternitatea cerului. Am vaga impresie cã
sunt un vechi fanariot spurcat,batrân ca
istoria.Scrutez atent urmele fiecarui pas
lãsat în urmã
şi continui drumul.La un moment dat aud
vocea sacadatã şi bâlbâitã a unei finţe
omeneşti,prima întâlnitã în cale.Ascult
atent ce spune,dar nu întaleg nimic,nu-l
vad,nu-l simt în preajmã.Crestetele unui nuc
bãtrân la umbra cãruia odihnesc puţin şi pe
care îl simt atingându-mi sprancenele unde
odihnesc câteva lacrimi se misca bizar.
Zãresc într-un final pe cineva pe o cracã şi-
l întreb
-tu cine eşti ?
Vocifereazã cuvinte pe care nu le întaleg şi
nu le cunosc.Am crezut pentru o clipã cã
lumea a înaintat cu sute de ani.Nu înţaleg
ce spune doar cã îl cheama Mowgli.
Nu stau cu el, îmi continui drumul în
sãlbaticia de dincolo de mine.
Bolnav îmi continui drumul spre eternitate
şi sã mãsor cu precizie fiecare pas.
Smintit si bolnav de mine ajung în cele din
urmã pe platforma cerului,bat timid la uşa
raiului.
-Bunã ziua ! salut îngerii si întreb :cu
Dumnezeu cum pot vorbi ?
-mergeţi înainte îl gasiţi …
Tulburat de gânduri vagi calc fiecare pas
speriat.
-Tu cine eşti ?mã întreabã
-eu nu mai sunt eu ! deci nu pot spune cine
sunt,nu mã cunosc,gândurile apocaliptice îşi
revarsã în mine sufetlul.În mine a luat
nastere o lighioanã de om !….încep sã plang
si observ la un moment dat cum lacrimile
mele iau formã de metamorfozã şi iau în mine
naştere oceane de lacrimi unde marii
pãcãtoşi ai lumii se spalã de pãcate.
-de ce pe mine m-ai ales tu zeu sfant al
dreptatii ?cum din milioane de pãtimaşi pe
mine m-ai gãsit ?de ce mi-ai dat sa-mi port
o cruce pe care rastignite-mi sunt pãcatele ?
-de ce……
-cu cât vorbeşti mai puţin ,castigi mai
mult !
Si tac,în mine curg oceane,dar tac mahmur şi
nu înţãleg ce e cu mine
