Text postat de Lacatus Daniel
E bizarã padurea care-mi
înconjoarã plutirea.
Se apleacã şi se înalţã,
se rupe şi se frânge,
se sfarmã.
vântul, din când în când,
mai ridicã inimi vegetale moarte,
le topeşte în pãmântul negru:
şi el, ca un simbol al renaşterii,
le înalţã şi cad în lac.
Putrezite în puterea apei,
nasc licheni, şi muşchi, şi pânze,
bolnave cautã vindecare în cer.
Plutesc în derivã,
suflate parcã de respiraţia
lui Dumnezeu...
