Mai întâi a fost Singurătatea,
apoi Cuvântul,
apoi Tu,
şi Durerea.
Sângele s-a umplut de virgule şi noduri.
După un timp, un răstimp, un anotimp,
trupului i-a mai crescut un cerc,
de foc şi de pară.
Îmi împart aerul,
raţia,
respiraţia,
cu-n robot,
cum poate, cum pot.
Aerul moare în colţul gurii.
Expir fără să inspir.
Durerea miroase urât.
Vin viermii
pe drumul lor de mătase,
şi-mi descojesc trupul de piele,
etaj cu etaj,
ca pe-un foitaj.
Cerşesc, deşi înseamnă moarte,
Singurătăţii să mă lase singur.
|
