Când eram mici, eu şi fratele meu aşteptam, de fiecare datã, venirea lui Moş Nicolae. Eram foarte cuminţi în acea perioadã, ne ascultam pãrinţii şi aveam grijã ca totul sã fie în ordine şi mai ales sã ne lustruim ghetuţele, pentru ca Moşul sã vadã cã suntem copii buni. Eram foarte nerãbdãtori, de seara ne uitam la încãlţãmintea din hol, sã vedem dacã am primit ceva. Erau toate aşezate frumos, ale mele, ale fratelui dar şi ale pãrinţilor pentru cã şi lor le mai lãsa Moşul câte ceva, chiar dacã nouã ne aducea cele mai multe daruri. Într-un an, primii fulgi de nea au apãrut mai devreme şi ne bucuram de venirea lor. Ca de obicei nu dormeam şi stãteam la pândã. Înainte de miezul nopţii am observat cã Moşul ne lãsase daruri şi am ieşit în hol sã le iau. Dar am realizat cã Moşul abia plecase. Îi ascultam cu sufletul la gurã paşii prin zãpadã. Dându-mi seama cã eu nu trebuie sã-l vãd, nu am deschis uşa şi l-am lãsat sã-şi continuie drumul, sperând ca el sã nu mã observe şi sã nu-l supãr. M-am întors în camerã la pãrinţii mei şi l-am anunţat şi pe fratele meu cã am primit daruri. Am fost foarte bucuroşi cã nu am gãsit o nuieluşã, deoarece, ca toţi copiii, tot timpul fãceam nãzbâtii.
Chiar şi acum când sunt mare, pentru mine acel moment a rãmas magic şi sunt sigurã cã acei paşi erau ai Moşului. Doar copiii îl pot vedea şi primi în sufletul lor, dar sã nu uitãm cã toţi mai suntem copii în adâncul nostru.
Sã aveţi parte de un Moş Nicolae plin de bucurii !
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
fratilor, dar chiar exista!!!numai ca trebuie sa intelegem ca nu ne aduce lucruri materiale...
La fel mi s-a intamplat si mie, aveam 6 ani, eram la bunici la Campia Turzii si impreuna cu parintii ne-am apropiat de cadouri. Cand am aprins lumina cineva s-a furisat de la fereastra. De atunci o vreme nimeni nu a reusit sa ma convinga ca mosul nu exista. Poate ca undeva intr-un colt al sufletului mai cred si acum.
