Mai întâi posedarea gândului
Încearcã sã oprime instinctul
Cerându-ne a nu mai fi animale,
Pânã când şi acesta cade
În farmecul naturalului,
Cu degetele încleştate-n viaţã.
Încet, încet se pierde pe sine,
Lucidul devine relativ,
Iar simţurile-i sunt realitatea vie.
Rãtãcit în haosul depersonalizãrii,
Inima îi mai dã o speranţã
Cã mai poate fi om.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc Micheline. O iau ca pe un semn de la el de acolo de sus.
mda, recunosc si eu imi pun probleme legate de identitatea mea in lumea asta babilonica. stii, ai stilul tau chiar si cand filosofezi, dar o faci din ce in ce mai bine. imi place de tine ca esti ambitioasa, stii ca poti si arati asta si celorlalti. bravo!!!
