Oamenii se plimbã într-un parc
Unul câte unul sau doi câte doi.
E greu sã zic cine înţelege
Zborul unui porumbel
Sau mersul lui printre oameni,
Blândeţea şi apropierea
Neînfricatã de palma unui suflet
Ce nu ştie decât sã dãruiascã.
Copacii se dezgolesc de frunze
Şi acoperã pãmântul cu o pãturã
Aşa cum tu mã acoperi cu inima ta
Şi mã încãlzeşti iarna.
Copacii acum nu mai cuvântã,
Frunele tac chiar şi în bãtaia vântului;
Doar când un pas calcã peste ele,
Mai şoptesc în ultim glas:
Priveşte şi aici jos, şi aici e iubire;
Şi chiar de nu poţi sã înţelegi totul,
Ia aminte cum se trãieşte,
Ia aminte cum se moare.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
versuri profunde dar usor de inteles si citit, ultimele doua sunt superbe, maxime...imi place poemul!
