Pentru prima datã scriu afarã. E altfel, mai neobişnuit. E şi Lãbuş lângã mine şi e cald, de aceea stã cu limba scoasã afarã şi respirã des. Câteodatã mai schelãlãie de dorul de libertate. El cum are rãbdare… eu nu mai am. Dar acum îmi fac eu, o fabric. Soarele e puternic şi mã bate în ceafã cu razele lui. Un vânt înşelãtor îşi face apariţia din când în când. Albinele mişunã prin jurul apei. Poate le e sete, dupã atâta drum de cules nectar, dar parcã nu sunt albine din acelea. A plouat de dimineaţã dar acum nu se mai vede nimic. Oamenii s-au ascuns în case sau pe la alte locuri. Nu se mai aude nimeni. Toţi se sfãtuiesc cu liniştea şi negociazã preţul pentru a mai rãmâne în continuare cãci asta vor ei. Gãinile sunt rãsfirate prin curte, amestecate cu raţele şi scormonesc prin nisip fãrã a face zgomot, de fricã sã nu sperie viermii pe care ar trebui sã-i gãseascã. Mai târziu or sã se punã de acord şi or sã vinã toate sã cearã de mâncare. Ba chiar acum a ieşit mami cu o farfurie de resturi şi a trezit toate animalele în picioare: pe Lãbuş, raţele, gãinile şi cloşca cu pui. Da, e şi o cloşcã, care acum are norocul sã stea cu puii ei, dupã trei sãptãmâni de clocit. Iatã un alt exmeplu de rãbdare. Puii sunt o rãsplatã pe mãsurã: sunt mici, pufoşi, ca un ghem de blanã şi drãguţi, de-ţi vine sã-i mãnânci. Aleargã, dintr-un capãt al cuştii în cealaltã, se uitã la ciocul mamei lor şi ciocãne şi ei acolo unde vãd cã a gãsit ea ceva, sau pe unde scormone cu ghearele. Acum nu mai e nimic în farfurie, totul a fost scormonit de ea şi astfel i-a pãcãlit sã mãnânce nisip, pentru o mai bunã funcţionare a organismului, mai exact a pipotei. E un bun medic. Cerul e albastru, fãrã pic de nor. Soarele triumfã pe deasupra, îşi întinde razele ca nişte tentacule, e stãpân peste tot locul, nimeni nu-l deranjeazã. E fericit cã norii acum nu-i mai stau în cale ( O viespe a venit sã vadã ce scriu, nu ştiu dacã i-a plãcut cã a plecat) şi vrea sã arate cã nu-i e fricã de nimeni, pânã când vor veni ei şi va fi altfel… Verdele a nãpãdit pãmântul, l-a înfãşurat şi l-a acoperit cu toate nuanţele lui, folosind mai multe pensule. S-a trezit primãvara şi i-a pus pe toţi la muncã, ca pe rând sã izbuteascã, sã fie totul cum e în lumea lor: verde. Dar pentru asta s-au folosit de soare(cãldurã), de nori (apã) şi de pãmânt( sãruri minerale sau mai pe româneşte hranã). Pietrele sclipesc în soare şi îşi scot la ivealã toatã bogãţia lor, diamante fermecãtoate, care iau ochii celor ce iubesc gândul de-a fi bogat. Vişinele din pom îmi fac cu ochiul sã mã duc la ele. Oare nu le-or fi fricã de mine cã le mãnânc? Poate le-a spus cineva azi noapte cã trebuie sã intre înãuntrul meu şi sã gãseascã acolo locul de veci. Dar nu e aşa, vor ajunge altundeva. Florile, ce mândre sunt, nimeni nu mai e ca ele… ce sã mai scriu, nu mai scriu nimic… Alex spune: Carmen îmi dai mã şi mie bicicleta, mi-o dai mã?... Nu mi-o dai, nu? Bine! Şi pleacã. Eu nu ştiu de ce nu rãspund şi mã uit dupã el cu speranţa sã se întoarcã şi sã o ia. De ce nu l-am întors şi sã-i spun cã da. Doar atât: un simplu da!
(…)
