Vine un timp în care aş vrea sã plec, sã rãmân mai puţin de dus, într-o lume încãrcatã de poveri. În acel moment, mi-aş lãsa bagajele fãcute şi-aş pleca în trenul de noapte. Mi-aş lua un bilet, sã mã ducã într-o destinaţie necunoscutã şi l-aş privi înainte, într-un gând inutil: sã mã urc, unde mã duc şi de ce? L-aş alunga, ca sã fac loc speranţei şi aş porni la drum. N-aş putea privi afarã, doar în interiorul vagonului. El m-ar purta şi eu aş cãlãtori în mine. Şi atunci toate s-ar aşeza, somnul m-ar prinde, cât sã am un rãgaz de vis, cât sã mã trezesc. Apoi ar începe sã se lumineze, sã-mi dea şansa sã aleg de vreau sã cobor mai devreme, ori sã merg pânã la final. Dar înainte sã ajung, m-aş ruga sã nu gãsesc o lume care sã mã ţinã, un loc în care-am trãit cândva, ca nu cumva sã rãmân acolo; chiar de m-aş întoarce, cu acelaşi tren de noapte, fãrã sã mai visez, doar sã dorm, ca sã uit de bagajele împachetate, ce mã aşteaptã acasã, neclintite, decât de-un dor, rãtãcit de mine.
