Succesul fiecãruia dintre noi este unul propriu, dar care nu poate fi singular ci împãrtãşit. Doar aşa i se poate confirma autenticitatea.
Fiecare om începe un drum şi continuã sã meargã sau sã se opreascã. Succesul înseamnã a lupta pânã la capãt, a nu te indoi de propria credinţã. Pentru cã fiecare om are un adevãr propriu şi nu trebuie sã se abatã de la el. Propriul adevãr poate fi judecat în multe feluri, ca o lipsã de credinţã, egoism, ignoranţã sau infatuare, nesupunere. Dar absolutul nu poate fi atins decât atunci când fiecare îşi recunoaşte propriul adevãr, îl valorificã şi-l pune în comun cu Universul. Atunci se întregeşte, nu Universul ci propria persoanã, omul devine întreg prin autocunoaştere.
Primul pas începe în momentul în care eşti conştient de tine. Când începi sã te întrebi, sã cauţi rãspuns, chiar dacã pare imposibil sã afli sigur, într-o lume a incertitudinii. Mai întâi priveşti în jurul tãu, observi, trãieşti, apoi treptat îţi cauţi interiorul. Un pas din exterior cãtre interior e regãsirea propriei fiinţe în celãlalt, ca o oglindã. Astfel, în multitudinea de asemãnãri, îţi descoperi unicitatea.
Succesul nu înseamnã doar împlinirea unui scop ci învãţarea eşecului. Cu cât înveţi din greşeli, cu atât ai şansa de-a nu le mai repeta şi de-a face alte greşeli. Da, de a greşi din nou, nu de-a nu mai greşi. Pentru ca evoluţia înseamnã învãţarea greşelii.
Învãţãm sã acceptãm greşeala, pânã când o iubim, pânã când ne iubim pe noi, în toatã neputinţa şi imperfecţiunea noastrã. Abia atunci ne descoperim adevãrata valoare. Descoperim desãvârşirea împerfecţiunii. Ea ne conduce cãtre succes. Succesul de-a ne iubi încât sã putem trãi eternitatea.
