Autor:	Zaniciuc Carmen Mariana ( Amena ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Insomnii ale fiinţei

efigie sã vezi în ochii cuiva iubirea ca o suferinţã protectoare cutremurã neclintiţii uitaţi în morminte ei se ridicã se adunã împrejuru-i sã primescã viaţã ochii sã nu se teamã doar sã se înalţe ca o jetrfã pe catafalcul trupului frãgezimea recelui sunt întinsã pe masa de operaţie anesteziatã şi nu-mi mai simt vârtejul pieptului doar mã roteşte în timp ce stau pe loc şi mi-e teamã cã totul se va opri brusc ca pe vârful unui ac şi abia trezitã nu voi şti cã tu eşti cel ce m-a strãpuns decât cu mult dupã ce sângele se va preface în lacrimi când voi simţi ecoul ca pe o durere a facerii abia atunci voi şti ca nu existã moarte nici pentru morţi un ce adjectival am trecut prin inimã cum trece poezia prin mulţime îi mai rupe o virgulã o dezbracã de stângãcii îi interzice sã se scrie cu majuscule ori sã-şi atribuie un ce da un ce adjectival te înfioarã şi te pãtrunde încât vrei sã-l tai sã nu mai fie urmã şi nici îndoialã c-ai renunţat la tine ştiam cã visele prind aripi şi am zburat m-am transformat ireversibil într-un ce adjectival la care nu pot renunţa nici de dragul artei deja poţi sã mã condamni deja sunt victima nesfârşitului ce nu vrea sã renunţe la vise ne furã doi câte doi îmbrãţişaţi mi-a spus mami e frumos sã suferi din dragoste te face mai frumoasã şi nu o sã ai toatã viaţa senzaţia asta acu cât eşti tânãrã şi-am zâmbit şi-am înflorit în braţele ei şi mi-am lãsat dorul sã-mi fie la fel de dor neacceptare teoriile sunt pentru cei ce nu pot sã accepte viaţa şi eu am scris pentru cã n-am acceptat neacceptarea şi a fost nevoie sã trãiesc sã mã conving chiar dacã ştiam totuşi mã îndoiam m-am nãscut pentru certitudine şi-am ajuns sã nu mai înţeleg nimic ca sã pot înţelege cã nu e nimic de înţeles aşa cum au mai zis-o şi alţii şi n-am auzit decât dupã ce m-am convins de îndoialã mereu eşti puternic şi lupţi te zbaţi între iluziile lumii le risipeşti sã alini singurãtatea cu dreptatea firii şi ajungi la un capãt în care vezi cã nimeni n-are nevoie decât de el sã se ajute chiar şi-un copil de-ai fi n-ai avea nevoie de mamã te-ai preface neajutorat ca sã primeşti iubirea ei te port iubirea mea e scrisã inima e ca o carte pe care învãţ s-o deschid învãţ sã-ţi citesc naşterea din cuvântul ce ne-a chemat eşti aici indiferent de timp şi de spaţiu ele sunt doar dimensiuni ale universului pe care-l port faci parte din mine şi cât vom trãi nu vom trãda moartea cu nici o sinucidere a vieţii noi suntem aici acum o şansã la viaţã o singurã şansã oricâte lacrimi ar trebui sã nasc ori sã strecor inima printre alte dureri sã nu-mi mai fie teamã cã n-am sã mai fiu pânã când te voi ajunge azi n-am ştiut azi n-am ştiut cum sã trãiesc n-am scris nici un poem am ieşit decât în piaţã de-am luat un pepene şi de parcã n-ar fi vãzut vânzãtoarea mi-a spus sã-l mâncãm sãnãtoşi ea nu credea cã nu eşti aici am lãsat-o în lumea ei în care oamenii au o pereche şi m-am întors în a mea unde viaţa se ştie un copac ce cunoaşte zborul de la pãsãrile care se adunã între ramurile sale şi-i povestesc cum e iubirea el se clatinã îşi mai scutura o frunzã doar doar primãvara va veni mai repede doar s-o îndura sã nu mai plece ori sã-l ia cu ea în fiecare zi în fiecare zi te port adorm într-un vis şi mã trezesc dimineaţa în aceeaşi clipã în care te-am dorit ca o credinţã în speranţã ca o intersecţie a inimilor ce ne adunã ca nu cumva sã ne risipim mai înainte de-a ne face curaj sã murim mai înainte de-a ne întreba cum ar fi fost sã trãim cât sã-mi fi minune dacã aş şti câte minuni sunt în lume n-aş mai avea de ce sã fiu surprinsã fiecare clipã aduce noul ca şi cum aş fi purtat-o fãrã s-o simt şi ce-aş mai avea în plus ar fi un strop de vis sã-mi îndeplinesc restul dorinţelor de care n-am nevoie decât sã te chem sã nu mai scriu sã-mi astup urechile sã-mi închid ochii sã n-am cuvânt sã nu mai simt sã nu te ştiu sã nu respir sã-mi amãgesc inima cã mai am un singur vers pe care-l pãstrez pentru final şi nu m-ar crede m-ar scrie ca pe-un rãstignit în iubire mâini legate nu mai conta cã în colţurile gheţii mâinile o acuzau putea fi victima propriei sale neştiinţe dar ce rost sã se explice când nu şi-a putut ţine promisiunea de-aş abandona visul s-a încãpãţânat sã vadã de unde se nasc rãdãcinile sale cât de adânc se înfig apoi când razele i-au arãtat calea zorile n-au putut sã o ţinã şi au legat-o în colţurile gheţii mâinile o acuzau se putea ridica în ochii lor fie şi de-i vãzuserã slãbiciunile dar ea se ştia puternicã doar ei trebuia sã-şi demonstreze cã a învãţat din greşeli chiar dacã acum cu mâinile legate nu-şi putea şterge lacrima ea se va usca de la sine lãsând urme pe obraji sã-i aminteascã drumul spre zâmbet un loc cercul nu se împarte la doi încape unul singur sau toţi dar niciodatã nu-şi lasã raza pe dinafarã cercul cuprinde şi lasã loc de-o sferã el e doar secanta sau curajul de-a întregi cu risul de-a se frânge într-un punct pe unde-ar intra valuri şi el ar ieşi vis şi ideal idealul rãmâne in vis iubirea e omul visul il port iubirea o caut în mine idealul naşte imperfecţiunea omul învaţã simplitatea ce tinde spre absolut

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	super,un semn,cu drag	Diana Cris
2.	super,un semn,cu drag	Diana Cris
3.	Va multumesc! cu drag	Amena
4.	Amena, ti-am citit ultimele tale poezii de pe Noduri (chiar daca nu am comentat), insa pot spune sincer ca scrii(din punctul meu de vedere) din ce in ce mai super poezie. Chiar imi place. Felicitari!	Aton_Ra
5.	Impresionant si...emotionant	elbi
6.	cu totul înãlţãtor, Carmen felicitãri am trãit fiecare cuvânt fiecare text mie mi-a plãcut încã o datã felicitãri	cotangenta
7.	Insomnia fiinţei tele a zãmislit versuri întrebãri, versuri frãmântãri, versuri amintiri, versuri speranţã, versuri viaţã...versurile existeţei tale încãrcate de trãiri şi cãutãri.M-am regãsit în ele.	liliana

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]