În jurul zidului am cãutat o ieşire.
Captivã în cerc, între puncte,
Nu era nici o scarã,
Nici o poartã;
Doar voci îmi ziceau:
Vino!
Dar cum sã trec?
Nu pot dãrâma
Tot ceea ce sunt,
Fãrã sã-mi cunosc puterea şi voinţa.
Timpul apãsa greu;
Întuneric şi neputinţã.
Strigam ajutor,
Însã doar eu puteam ieşi
Din mine.
Fãrã sã vreau, am început sã mor;
Am rãmas doar o lacrimã,
Într-un ochi ce-abia mã mai ţinea
Pe margine;
Nici nu clipea şi nu mişca o geanã,
Mi se curba şi-abia mai respira,
Dar am cãzut.
M-am scurs în urme pe obraz,
Pe sub bãrbie,
Unde şi-a doua lacrimã lovind,
M-a întregit.
Acum, din zid mã privesc felurite raze;
Ca şi cum aş fi un nou nãscut
Şi luminã.
E loc şi cãrãmizi mi se desprind
Sã trec, dar le privesc
O clipã, cât sã-ndemn:
Tu inimã, n-ai teamã
De ce-i necunoscut!
Nu pot dãrâma
Tot ceea ce sunt,
Fãrã sã-mi cunosc puterea şi voinţa.
Ai draptate Carmen, invatam sa ne depasim limitele, si ar trebui ca ""Tu inimã, n-ai teamã
De ce-i necunoscut!", cu drag :)
