Mi-a fost dor de vitezã. Instantaneu am pus ochii pe rolele uitate în debara, le-am pus în rucsac şi am pornit în cãutarea unui parc. Am ajuns în parcul de amintiri.
Aici am învãţat sã merg pe role. În doi. Trebuie neapãrat sã ai un sprijin, cel puţin, ca sã poţi sã porneşti. Cel care te susţine, sã fie cu picioarele pe pãmânt. Dacã ai suport din ambele pãrţi, e şi mai bine.
Cel mai mult conteazã încrederea în sine şi concentrarea pe echilibru. Dacã înveţi sã te coordonezi, apoi îţi intrã în reflex şi devine mai uşor ca mersul pe jos. Şi mai plãcut. Însã nu trebuie sã uiţi cã în vitezã, poţi mai uşor sã cazi. E nevoie de mai multã atenţie la drum, mai ales dacã nu cunoşti traseul. Poţi avea o mulţime de surprize.
Mi-am pus rolele, de data asta singurã, fãrã suport, era timpul sã mã descurc eu. De un an nu le mai folosisem şi-mi era teamã cã nu voi putea merge. Dar de ce sã-mi fie teamã? Mai întâi sã încerc şi apoi sã vãd cum mã descurc. Dacã mã mai gândeam mult, riscam sã mã întorc. Mi-am fãcut curaj şi mi-am spus: fie ce-o fi!
Mã ridic. Încã mai ştiam sã-mi ţin echilibrul. Am pornit cu un pas în faţã, apoi cu celãlalt, încet. Nu puteam merge mai repede şi mã îngrijoram cã ceilalţi îmi vãd stângãcia. â€ţDar ce te intereseazã? Nu te cunosc, nu-i cunoşti, şi chiar dacã ar fi aşa, ei s-ar amuza şi tu ai învãţa din nou sã mergi. Aşa cã tot înainte!â€
Mergeam, domol, mai ales cã era frumos afarã.
Aveam douã probleme. Nu ştiam sã mã întorc decât dacã mã opream şi nici sã pun frânã. Trebuia sã anticipez şi sã-mi reglez viteza la fiecare curbã, denivelare de traseu, pantã sau vale.
Erau oameni de toate vârstele pe role. În oraşele mari, oamenii nu au prejudecãţi. Nu conteazã nimic, atât timp cât se simt bine. Când vii dintr-un oraş mai mic îţi trebuie un timp sã te acomodezi, sã nu te mai surprindã nimic şi sã-i ajungi din urmã.
În parcul de amintiri am început prima turã, încercând sã nu fiu intimidatã de puştii ce sãreau la trambulinã şi fãceau rotaţii în aer. â€ţLasã cã ei au învãţat de mici, e normal sã ţi-o ia înainte. Mai ales cã sunt mult mai curajoşi şi dornici de aventurã. E nevoie de perseverenţã şi pasiune.â€
Mi-am deschis inima. Am eliberat momentele de poezie în care am întâlnit lebedele albe şi lebedele negre, veşmântul nimfei şi fetiţa cu umbrelã sub un felinar. Însã pe atunci eram de mânã. Chiar şi pãunii şi-au desfãcut evantaiul lor, exact când treceam pe acolo. Un moment unic, ce mi-a distras atenţia şi a fost cât pe ce sã mã ciocnesc de o bicicletã, la fel de derutatã. Am ajuns în iarbã, fãrã sã mã dezechilibrez şi mi-am reluat drumul. Mi-am propus sã fiu mai atentã. Sã nu mã mai uit dupã copilaşi, plete sau alte role… sã nu cad.
M-am oprit însã în faţa unui aparat de fotografiat. M-a chemat sã-mi arate floarea pe care a surprins-o într-o primãvarã. Încã mai pãstra roua, ca o iubire mutã. Am ascultat-o cum cânta în mângâierea blândã a soarelui.
Timpul a stat în loc şi am uitat de vitezã, ori cã mai eram pe role. Zâmbeam.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
un eseu frumos, frumoase metafore, in parcu de amintiri...numai cuvinte de bine, cu drag
