Oana şi Dan erau împreunã. S-au înţeles bine de la început, ca iubiţi dar şi ca prieteni. Toţi spuneau cã sunt fãcuţi unul pentru altul. Dar dupã un timp au ajuns la monotonie. S-au neglijat unul pe altul, nu şi-au mai vorbit, nu mai ieşeau. Îşi vedea fiecare de treaba sa.
Într-o zi, Dan a primit o ofertã de muncã în alt oraş. I-a spus Oanei cã vrea sã plece, cã e mai bine aşa pentru o perioadã şi cã încã nu ştie ce vrea de la viaţã. Oana l-a înţeles, ajunseserã într-un punct în care lucrurile trebuiau sã se schimbe.
Cu timpul, Oana a început sã se bucure de libertate, chiar de îi simţea dorul.
Dan a fost entuziasmat de noul post, de locul în care se mutase şi l-a fãcut sã nu se mai gândescã la ea, deşi continua sã-i vorbeascã. A cunoscut alte femei, dar cu nici una nu a reuşit sã se stabileascã. Când încerca sã se apropie de ele, simţea cã vorbeşte mult şi nimic. Cu Oana schimba doua cuvinte şi era ca şi cum şi-ar fi eliberat sufletul de toatã povara.
Oana s-a împãcat cu gândul cã el are nevoie de altcineva, cã e mai bine pentru el. Încã îl iubea şi vroia sã fie fericit. A cunoscut şi ea pe cineva. Era aşa cum şi-a dorit mereu, însã nu mai avea puterea sã înceapã o relaţie. Se întâlnea cu el, fãrã sã se complice. I-a spus şi lui Dan.
El s-a trezit ca dintr-un somn profund. Obosise sã se piardã în cãutãri, în lucruri ce nu aveau temei. Şi-a adus aminte cum era cu ea. Cãuta linişte. Vroia o familie şi Oana era cea pe care o dorea. Sã aibã pentru cine munci, sã se întoarcã seara şi sã o gãseascã mereu acolo, sã facã lucruri simple şi apoi sã se ia la braţe, aşa cum obişnuiau.
S-a hotãrãt sã-i zicã. A sunat-o.
Oana l-a ascultat, dar nu a spus nici un cuvânt. S-a bucurat pentru el cã ştie în sfârşit ce vrea, dar nu i-a mai putut rãspunde.
