-Hei, de ce te grãbeşti? Ia-o mai încet!
-Da, ai dreptate. Cred cã e de vinã sentimentul asta, nu-mi dã pace.
- Ce sentiment?
- E o prostie, ai sã râzi, ştiu.
-E, na. Spune-mi, doar mie poţi sã-mi zici orice.
-Am sentimentul cã voi muri repede şi cã nu voi avea timp sã termin tot. Uite, vezi? Ştiam cã ai sã râzi.
-Da, dar nu de ce crezi tu. Ci pentru cã te îngrijorezi fãrã rost. Tu nu ai sã mori şi o ştii.
-Da, am murit de atâtea ori pânã acum încât nu mai am cum.
-Exact, deja ai murit. E vremea sã trãieşti indiferent de timp, de amintiri. Nu vezi cum se continuã totul?
- Da, uitasem.
-Şi nu trebuie sã termini. Când va fi, sã cobori în linişte, sã nu se opreascã râul. Zâmbetele sã nu audã frunza cãzutã.
- Da. E linişte acum. Încep sã învãţ cum sã iubesc. Mi-aş fi dorit sã fi ştiut de la început.
-Şi care ar mai fi fost farmecul? Începi, dar niciodatã nu vei şti pe deplin. Nu poate fi cuprinsã într-o singurã viaţã.
-Da, e minunatã!
-Bucurã-te şi nu te mai gândi. Şi ca sã fii liniştitã, spune-mi mie ce sã fac.
-Adicã sã-ţi las testament?
-Dacã vrei sã-i spui aşa, da.
-Pãi ai totul. Ţi le las, dacã le vrei.
-Bine, atunci zi-mi o dorinţã, una pe care sã o visãm noi.
-O ştii deja…
