Autor:	Zaniciuc Carmen Mariana ( Amena ) - [ PROZA ]
Titlu:	Amintiri din facultate

Începe cursul, încã unul, mai e puţin şi gata. Le aud pe colegele mele: - Mie mi-a plãcut la medicinã. Dacã ar fi, aş lua-o de la capãt, dar sã mã duc la fiecare curs, sã învãţ. Le ascultam şi îmi aminteam cum spuneam şi eu, de fiecare datã, la anul învãţ mai bine, nu o sã mai chiulesc. Şi de-ar fi fost aşa. M-am trezit pe bãncile facultãţii, boboc. Nu ştiam ce mã aşteaptã, normal. În mare, a fost cum ne-a spus profesoara: Ştiţi cum învaţã studenţii? Înainte cu o sãptãmânã se pregãtesc, citesc câteva pagini în urmãtoarele zile, iar în ultima noapte, restul materiei. Aşa a fost la unele examene, recunosc, dar au fost şi dãţi când nu ieşeam din casã. Aveam sentimentul cã dacã aş mai fi avut o zi, aş fi reuşit sã învãţ totul. Sau, îmi mai rãmâneau câteva subiecte necitite şi îmi pica din ele. Când am intrat în sala de anatomie mã gândeam: oare o sã-mi fie fricã? Prima senzaţie a fost cã sunt în faţa unor mumii. Doar mâinile şi picioarele îmi aminteau cã au fost vii. Erau deja disecaţi, înveliţi în cearceafuri. De asta se ocupa tanti Jeni. O femeie scundã, bine fãcutã, cu un şorţ mereu murdar şi cu nelipsitele mânuşi chirurgicale. Mi-o imaginam singurã, având grijã de fiecare, dupã ce plecam noi. La examen nu mai conta nimic. Umblam prin ei de parcã ar fi fost pãpuşi. Aveam la dispoziţie 15 minute sã notãm pe foaie ce e la capãtul sârmei cu numãrul cutare ( între 1 şi 20). De emoţii scriam repede ce ştiam, ce nu, la nimerealã, ori ce-mi mai şoptea domnul studiat. Trebuia sã te împrieteneşti cu el dinainte, sã îţi sufle şi sã nu te bântuie noaptea. Ascultam cu groazã când ni se povestea cã unii studenţi sãpau morminte sã facã rost de oase şi cã le ţineau în casã. - Îţi dai seama? Sã dezgropi un bunic, sã-l ţii de studiu... Atunci îi credeam. Nu ştiu dacã se dãdeau la sãpat, însã cranii se cumpãrau. Şi mirosul, un miros înţepãtor, de formol, care ne ţinea treji, mai ales cã stãteam pe scaune reci, de fier, la mese de marmurã. Abia în spitale, dupã anul trei, am început sã vedem ce înseamnã sã fii doctor. Erai pus faţã în faţã cu pacientul. Şi ne sfiam sã vorbim cu ei. Trebuia sã le luãm anamneza, adica sã-i intrebam cine sunt, de unde vin, de ce au venit, etc, tot istoricul bolii şi examenul clinic. Le lãsam pe celelalte colege, pânã când îşi dãdeau seama cã nu am vorbit şi mã trimiteau şi pe mine. Ne spunea un profesor chirurg, în timp ce-l ascultam fascinaţi de ce ne povestea: “Sã vorbiţi mereu cu pacientul, aşa vã formaţi şi puteţi cunoaşte bine boala. Doar în practicã învãţaţi. Veţi cãpãta încredere în voi, veţi privi şi veţi pãşi altfel.” Apoi teama a trecut, mai ales cã unii se bucurau cã vorbim cu ei. Ne îndemnau sã nu fim distanţi, aşa ca şi cutare, ori sã luãm exemplu de la alţii. Am trecut prin mai multe stagii, care mi-au lãsat amintiri frumoase, dar şi triste. Sper ca odatã sã le pot aşterne pe o foaie, iar de nu, le voi purta cu mine, ca un dar nepreţuit. Am sã mai spun povestea unui accident. Eram la recuperare medicalã, acum o lunã. Profesorul ne-a prezentat un bãiat în scaun cu rotile. Avea vreo 20 şi ceva de ani, frumuşel şi rezervat. L-a lãsat pe el sã intre, noi nu prea eram atenţi, îşi fãcea singur loc printre scaune sã treacã. Dupã un moment de melancolie, cã stagiul s-a terminat, doctorul l-a rugat pe tânãr sã ne povesteascã ce s-a întâmplat. Cu vorbe lente şi întrerupte: -Pãi, totul a început dintr-o prostie, a zis încercând sã ne zâmbeascã. Eram cu prietenii şi m-au provocat sã sar. Nu era prima datã şi nici înãlţime mare. Fãcusem eu tâmpenii mai mari ca asta. Am intrat cu maşina în opt stâlpi şi nu am pãţit nimic. Însã acum... - Şi ce ai simţit? - Aşa ca o furnicãturã, în tot corpul. În momentul ãla mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Nu mã mai puteam mişca sã înot. Am simţit cum sunt luat aşa ca de o mânã şi tras la suprafaţã. Am strigat prietenii sã vinã şi sã mã ajute şi ei nu mã credeau, ziceau cã fac mişto. - Nu te-au crezut? - Nu, apoi când au vãzut cã e serioasã treaba, m-au scos. Au avut grijã sã nu mã mişte şi au chemat salvarea. Privea în gol, gânditor şi noi priveam la el, fãrã cuvinte. - A fost ceasul rãu. Şi pe ambulanţã am avut probleme, nu le mergea oxigenul, au ajuns greu. Bine cã nu respiram aşa greu, era panica mai mult. - Apoi te-au operat. - Da, dar m-au operat târziu, dupã şapte zile, dacã mã operau mai devreme, poate nu era aşa. Doctorul nu a rãspuns pe moment, însã avea dreptate. - Şi cum te-ai recuperat? - La început a fost greu, eram dependent de ceilalţi, nu puteam sã mã mişc deloc, apoi, cu timpul, am început sã mã obişnuiesc. - Da, vãd cã acum eşti în putere. Spune doctorul, în timp ce încerca un exerciţiu de rezistenţã al braţului. Zâmbeşte. - Da, acum mã descurc, pot sã mã plimb singur în scaunul cu rotile… Îl ascultam şi mã minunam câtã putere are. Nu pot sã descriu fiorii care m-au trecut când l-am ascultat, ori lacrimile ascunse ale unor colege, ori felul în care îl priveau. L-am admirat pentru tãria lui şi hotãrârea de a lupta pânã la capãt.

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Mi s-a parut extraordinara proza ta. Mai ales a doua parte care m-a emotionat. Un alt exemplu e Mihaita Nesu (fotbalistul accidentat.Stii despre ce e vorba.) care are o forta interioara nemaiintalnita. "In Romania, oamenii ca mine sunt considerati legume. Aici, oameni ca mine pot ocupa un post de director." Trebuie sa ai resurse inumane sa spui asa ceva.	zaharia20
2.	Cuvintele scrise de tine au darul sa emotioneze si sa captiveze, lucruri din ce in ce mai rar intalnite.La modul serios, ar trebui sa incepi un roman.Spor la treaba!	elbi

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]