Stã încolãcit în jurul pieptului şi mã strânge atât de tare, încât nu mai pot respira. Încerc sã-mi gãsesc o cale de scãpare, înainte sã mã sufoc. Corpul se zbate, încleştat în contopirea realitãţii cu imaginarul. Sunt pe o punte suspendatã de vise. Ele nu mã pot ţine decât câteva clipe, clipe ce-mi par infinite. Ştiu cã mã voi sfârşi, dacã nu mã voi lãsa pradã mângâierilor lui, atât de fragile ochilor mei. Lacrimile mi se transformã în aripi şi zboarã nebune, crezând cã sunt zâmbete. Pentru ele nu conteazã cã nu au un chip anume. Ele te cautã, fãrã sã-ţi poatã spune cine sunt şi de unde s-au nãscut. Au ajuns aici, în tãrâmul pe care nu-l pot atinge cu nici un suflu omenesc. Mai am câteva clipe pânã când mã va sugruma, încolãcit în juru-mi. Nu mã mai pot opune. Simt cã e inutil. El mã simte verde, apoi albastrã. Nu mã vede, dar mã pipãie. Mã transform în mare, sã mã pot pierde în ocean. Cãldura mea, în atingerea sa rece, îmi condenseazã fiinţa. Mã înalţ şi astfel, contopesc marea cu cerul. Pãmântul devine graniţa. În cel de pe urmã spasm al revoltei mele de-a nu mã preda omenescului, sfârşesc prin a mã abandona lui. Renasc într-o singurã pauzã a respiraţiei. Pot sã aud clar bãtãile inimii. Îmi spune: e ultima datã când te mai chem. Eu îi rãspund: nu pot trãi fãrã un nou respir. Mã priveşte de sus şi îmi zice: atunci n-ai de ales decât sã te întorci. Vei sta în loc, uimitã, de fiecare datã, între inspir şi expir. Eu nu pot decât sã-i recunosc: de fiecare datã când te voi gãsi.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Carmen...foarte frumos, un epic aproape liric...Acest eseu il poti trnsforma excelent in prozopoem...mi-a placut felicitari!
