Încercând sã-mi scot tristeţea din pieptul sufocat de lacrimi, m-am lãsat pradã lupilor. Nu mai simţeam cum îşi înfig colţii. Eu îi mângâiam şi ei muşcau mai tare din trupul meu anesteziat în durere. Nici n-am vãzut când au plecat, cãci m-am trezit singurã, cu inima sfâşiatã în mâini. Mâini tremurânde de spaimã. Spaimã cã n-am putut sã scot din rãdãcini iubirea. Mã transform şi nu mã pot împotrivi. În pãmânt. În durerea încolţirii unui mugur de luminã.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
iubirea nu trebuie s-o scoti, trebuie sa o transformi...tu esti frumoasa, ai un suflet curat asa incat va trebui sa fii atenta cu iubirea ta, sa nu o dai oricui...daca ai nevoie de cineva care sa-ti panseze sufletul si sa-ti faca doua injectii da un semnal...profunde randurile tale, concise, eseu foarte foarte reusit!!!
Cred cã orice durere a sufletului se vindecã în timp. Numai durerea morţii nu se vindecã. Atât timp cât ştii cã existã undeva...Dar când e trecutã în eter...
Nu te teme, frumusetea inimii tale va iesi deasupra, iubirile pierdute au nevoie de ani pentru a fi uitate, ai incredere, totul trece; esti prea frumoasa ca sa nu treci peste spini.
