Mi-a fost dor de tine şi nici mãcar nu ştiam. Eram prea ocupatã sã te uit. Încercam sã mã caţãr deasupra gândurilor şi sã domnesc peste ele, sã le dictez ce sã transmitã neuronilor derutaţi de revolta corpului ce nu mai vroia sã asculte comenzilor. Eu doream sã merg înainte, fãrã sã privesc în direcţia ta, dar picioarele mele nu mã ascultau, mâinile mã trãgeau ţinându-mã de piept şi rugând inima sã se trezeascã. Tot corpul a intrat într-o stare de alertã şi a început revolta. M-a detronat şi mi-a declarat toate regulile nule. A pus inima sã mã conducã şi nu am mai avut de ales decât sã mã supun. Acum recunosc cã mi-a fost dor de tine şi m-am întors sã te mai visez puţin. Încã o clipã sã ne cuprindem, sã devenim unul, în dureroasa încleştare a umanului. Sã ne supunem durerii şi apoi sã ne eliberãm în lacrimi şi sã cãdem în abisul iubirii. În cãdere sã prindem aripi. Sã ne abandonãm zborului pânã când, obosiţi, ne vom cãuta un loc în cer. Dar nu te teme, visele dispar în zori. Eu mã voi trezi în rutina zilei şi te voi uita. Nu ţin minte toate visele nopţii, aşa cã le scriu.
