M. Coboarã la metrou şi se pierde între oameni, vroia sã fie unul cu ei, sã nu mai fie o pesoanã distinctã şi astfel sã disparã între visele lor.
Se urca în metrou şi se aşeazã pe un scaun, fãrã sã se mai gândeascã la ceva, doar mergea într-o direcţie stabilitã dar fãrã sã cunoascã încã drumul. La staţia urmãtoare se urca trei copii, unul se aşeazã lângã el, un bãiat, iar alt bãiat şi cu o fatã, în faţa lui. La prima vedere nu pãreau sã aiba mai mult de zece ani, erau singuri şi vroiau sã arate cã sunt mult mai maturi decât o aratã vârsta. Era o imagine dureroasã a unor copii maturizaţi mult prea rapid. Erau inimi tinere, dar care purtau pe umerii lor mult mai multe poveri decât putea duce un om matur, erau copii ai strãzii.
Unul dintre ei deschide o punga de alune şi împarte la fiecare, apoi încep sã mãnânce. Se comportau ca nişte oameni mari, discutau traseul unde sã coboare, unul dintre ei cerceteazã harta.
Lângã ei, doi adolescenţi se uitau pe telefon şi urmãreau un joc. Bãiatul ronţãia alunele si se uita şi el la telefonul lor, ca şi cum ar fi fost cu ei, ca şi cum s-ar fi cunoscut. Adolescenţii nu-l bãgau în seama. M. simţea dorinţa lui de a se apropia de oameni, de a fi acceptat.
Fetiţa alegea alunele din palma ei murdarã şi pãrea cã inventeazã un nou joc, acela al tragerii la sorţi. Putea sã o aleagã ea pe care vroia, acum nu mai decidea soarta. Mânca liniştitã şi împãcatã. Era cu ei doi, se aveau unul pe altul şi nu mai conta cã au fost abandonaţi de mame, ei se iubeau. Mamele lor n-au vrut sã-i cunoascã dar ei ştiu ca ele au pierdut. Acum sunt puternici şi mari şi vor creşte şi mai mult... da, vor fi ca toţi aceşti oameni care au o casa şi care se duc la muncã, vor fi cineva, trebuie doar sã devinã mai înalţi. Aşa gândea fetiţa.
Curând cãlãtoriile se vor sfârşi. Va veni ora unsprezece şi ei vor trebui sã iasã din metrou. El nu circulã şi noaptea. Aşa se fereau de frigul iernii, cerşeau pentru mâncare şi apoi se plimbau la cãldurã, fie cu tramvaiul sau cu autobuzul, fie cu metroul. Cunoaşteau alţi copii ca ei, care aveau şi pãrinţi dar care cerşeau pentru cã aşa îi puneau cei mari; ei erau fericiţi cã nu-i ceartã şi nu le ia nimeni banii.
La casa de copii nu stãteau, când erau luati de autoritãţi si duşi acolo, nu trecea mult timp pânã când fugeau şi o luau iar de la capãt. Libertatea era ceea ce mai aveau şi nu vor lãsa oamenii mari sã le-o ia şi pe ea. Chiar dacã simţeau lipsa lor, a oamenilor mari, refuzau sã le cearã ajutor. Oamenii mari nu se gândeau şi la cei abandonaţi, fãrã casã, doar la problemele lor. Ei erau într-o altã lume. Între acei copii şi societate, era o barierã ce nu lãsa sã se vadã nevoia de ajutor, nepãsarea rãmânea ca o armã neclintitã ce rãnea tot mai mult, fãrã semne la suprafaţã, doar prin interior acţiona...
