Era acolo într-o lume uitatã, rãtãcitã într-un colţ de visare frânt. Totul era întunecat, apãsãtor şi dureros. Singurãtatea pãrea unica ce-i mai putea da un sentiment de siguranţã. Atunci când se ridica, se lovea de obiectele din jur, pentru cã nu putea sã vadã, se lovea şi apoi durerea o dobora în lacrimi, stãtea ghemuitã şi aştepta sã treacã ceea ce pãrea a fi nesfãrşit. Afara se auzeau galsuri, rãsete şi multe pãsãri ce şopteau versuri aduse de sus, divine şi nesfãşite. Ar fi vrut sã iasã, dar nu putea sã vadã drumul. Pumnii sãi strânşi îi fãcuserã urme în palme, ochii îi erau cãzuţi în pãmânt şi gura uitase sã mai zâmbeascã. Ştia cã trebuie sã facã ceva, dar nu ştia ce. Pânã când a început sã se imagineze afarã, sã creadã cã e acolo printre glasurile acelea minunate, în cântecul nesfârşit... Şi visa asta în fiecare noapte, iar ziua stãtea şi asculta nemişcatã, respirând încet, ca nu cumva sã tulbure ceea ce ei îi pãrea a fi perfect. Apoi a început sã cheme glasurile, chiar dacã ştia cã nu putea fi auzitã: “veniţi şi aici, vreau şi eu sã vin cu voi...†Şi-a spus asta în fiecare gând, în fiecare lacrimã şi încercare de a se ridica, în fiecare cãzãtura pânã când cineva a deschis uşa. Avea singura cheie ce o putea deschide. A intrat încet, fãrã sã o sperie şi a privit-o cald. Apoi s-a apropiat încet, s-a aplecat şi i-a zâmbit. Fata şi-a şters lacrimile şi l-a privit nedumeritã, zâmbetul sãu îi dãdea încredere, însã nu ştia cine e. El îi întinse o mânã şi aşteaptã ca ea sã primeascã, dar ea ezitã. Apoi norii s-au retras şi razele soarelui au intrat în camerã, pe uşa deschisã, pânã la ea. I-a încãlzit mâinile îngheţate în teamã şi i-a dat puterea sã rãspundã mâinii întinse. El a ridicat-o uşor şi a pãşit cu ea afarã. Nu-i venea sã creadã cã a reuşit, cã acest om a intrat în camera sa. El s-a aplecat în iarba verde şi i-a cules o floare. Ea a privit-o uimitã, dar numai o secundã, pentru cã zâmbetul apãruse pe chipul ei...
Acum poate sã fie printre celelalte glasuri şi poate cânta, de mânã...
