Iubire, eu râd, sunt copil, visez şi cred.
Încã mai sper cã nu-i timp în mister.
Acolo nimeni nu ne va rãtãci clipa.
Acum aştept zorile, am tot ce-mi trebuie
Doar cã am rãmas puţin în loc
Ca atunci când ai terminat ceva
Şi nu ştii cum sã începi:
Ce sã fac eu cu infinitul?
Încã nu pot sã fiu reginã de una singurã,
Refuz sã fiu încoronatã de timpul deghizat
Într-un deprimat;
Chiar dacã eu nu scriu acum comedii
Pãstrez toate schiţele pentru viitoarele zâmbete
Şi micile noastre jocuri de-a viaţa,
Singurele dãţi când eram serioşi;
Ne încununam cu bobocii viselor
Ce înfloreau mai întâi în speranţã
Şi pe care îi pipãiam apoi în creştet;
Ei se gâdilau pânã în rãdãcini -
Acolo în inimã
Şi râdeau în clinchet de clopoţel
Iar noi dansam…
Nu-ţi scriam toate acestea
Dacã nu era acea clipã rãtãcitã
La intersecţia infinitelor.
