Recitind poemul Glossã de Mihai Eminescu, un poem care pentru mine conţine un adevãr comprimat, o lume în oglindã, mi-a rãmas gândul la aceste versuri : †Privitor ca la teatru/ Tu în lume sã te ‘nchipui/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i/ Şi de plânge, de se ceartã/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi ‘nţelegi din a lor artã/ Ce e rãu şi ce e bine.â€
Nu ne putem preface, pentru cã falsitatea se simte, putem fi doar aşa cum suntem, categorisit de alţii ca rãu sau bun, e calea noastrã, pe care trebuie sã o urmãm. Nu putem judeca pe altul dacã e fals sau nu, îl putem doar simţi şi învãţa ceva din asta. Noi nu suntem în mãsurã a judeca, doar ceva mai superior poate face asta, doar acela care ştie cu adevãrat ceea ce e înãuntrul nostru. Ne rãmâne sã ne înţelegem unul pe altul, dar sã nu ne acceptãm aşa cum suntem, sã ne spunem în faţã ceea ce e în neregulã pentru cã, doar prietenii adevãraţi fac asta. Deci sã nu ne acceptãm, ci pur şi simplu, sã ne iubim, pentru cã iubirea ne face mai buni.
