Fetele mahalalei nu prea erau lãsate sã umble la
scoli. Doar pentru clasele primare obligatorii si,
dacã aveau norocul de se nãscuserã în familii ceva mai
luminate - ca Irina popii, de pildã – mergeau si la
gimnaziu, ori chiar mai departe. În mahala, fetele o
luau de mici cu treburile casei, învãtau sã fie
gospodine, femei de nãdejde, în stare sã tinã în jurul
lor viitoarele familii, chivernisind banul câstigat de
bãrbat. Cã asta era zestrea lor; dupã asta le alegeau
petitorii când le venea vremea mãritisului. Conta
putin si frumusetea, e drept; dar ce fatã nu-i
frumoasã când abia a iesit din adolescentã?
Ioana lui Constantin C. Potârniche, însã, învãtase
pânã ajunsese profesoarã. Profesoarã de sport, e
adevãrat, dar tot profesoarã se chema cã este. Şi
asta, nu pentru cã i-ar fi plãcut ei scoala. Ei îi
plãcea sã zburde si sã se zbenguie cu bãietii, pe
maidan. Norocul, însã, o prinsese de ceafã, cã asa îi
cãsunase lui, o ridicase o palmã de la pãmânt si o
purtase cum stia el mai bine.
Ioana tocmai termina clasa a cincea, mai avea vreo
zece-douãzeci de zile, când s-a sãrbãtorit cu surle si
tobe deschiderea stadionului Dunãrea, într-o duminicã
dimineatã. Cã se bãgaserã bani si muncã acolo, de se
astupaserã niste râpi dinspre dealurile Barbosilor, si
ãia de pe la primãrie si de pe la tot felul de
comitete au vrut sã facã sãrbãtoare mare. Şi pe cine
sã mobilizezi la astfel de treburi, dacã nu pe elevii
din scoli?
Au fãcut ei serbarea, si, dintr-o neîntelegere, cã
încurcase careva de la inspectoratul scolar borcanele,
Ioana si încã vreo douã fete de seama ei fuseserã
alese sã alerge în proba de semifond a junioarelor,
din deschiderea deschiderii, cum ar veni. Şi a alergat
Ioana. Nu i-a pãsat ei cã alea, junioarele, erau ceva
mai mari decât ea, cã nu era echipatã ca ele, în rosu,
galben si albastru, ori cã, neatentã, a luat startul
în urma tuturor. A alergat cum alerga ea pe maidan cot
la cot cu bãietii, la mijoarcã, mingea-n fugã ori
fotbal, cã era în joc chiar onoarea mahalalei, nu
numai a ei sau a scolii, cum îi spusese profesorul de
educatie fizicã. Şi-a pus ambitia, a dat tot ce putea
ea da si s-a trezit pe podium, în sortul ei mov,
acoperit aproape în întregime de tricoul alb, cam
lung. Iar acolo a dat peste Angelo Tãtarul. Ori, mai
degrabã, ãla a dat peste ea. Şedea ea acolo, buimacã
de fericitã, cã o aplauda toatã lumea de pe stadion,
când Angelo, pus sã dea la mânã medaliile ãluia
scortos de le agãta la grumazurile învingãtorilor, s-a
repezit s-o ia la-ntrebãri, mai înainte de-a observa
careva din conducere abaterea de la program:
- Da’ cu tine ce-i aici?! s-a rãstit el.
- Io am câstigat, a rãspuns mândrã Ioana.
- Da’ cin’ te-a pus pe tine sã alergi?
- Dom’ profesor.
Angelo s-a înmuiat, mai ales cã scortosul întârzia
putin, la o parolã cu unul mai scortos ca el:
- Da’ câti ani ai, mãi copile?
- Treispe, a spus Ioana. Da’ fac paispe în toamnã, a
adãugat repede, de teamã cã putea sã-si piardã locul
acolo sus, din vãzul tuturor, numai din pricina
vârstei.
Pânã la urmã, s-au lãmurit lucrurile, ba chiar au
iesit spre bucuria tuturor: Cã, uite, copilul ãsta, de
la scoala cutare, a alergat si a alergat, si a
alergat… Însã, Ioana a ajuns un caz. Cazul Potârniche.
Apoi, un fenomen. Cu acelasi nume, desigur. Şi când
ajungi fenomen, nu mai poti rãmâne cu patru sau sapte
clase; te trage ata în sus; cã trebuie sã se
mândreascã de minunea care esti tu, nu numai mahalaua
ta sau orasul tãu, ci întreaga tarã. Sã le poatã spune
ãia de sus, de sus de tot, când dau nas în nas cu
capitalistii, la o vorbã piperatã de-a lor: â€ŢVedeti,
mã, ce oameni am fãcut noi!"
Norocul Ioanei, Angelo Tãtaru pe numele lui, bãrbat
spre cincizeci de ani, antrenor si om cu functie în
Comitetul Sportiv Orãsenesc, a venit chiar a doua zi
de a vorbit cu Constantin C. Potârniche. Numai cu el;
cã Anica, nevastã-sa, îl pãrãsise pentru un sofer de
basculantã, când Ioana avea doar vreo cinci ani. Cã ar
fi bine ca fata sã facã atletism, cu program si
îngrijire stiintifice, cu supraveghere atentã; cã are
talent si poate iesi… poate ajunge… Tatãl Ioanei nu
numai cã a fost de acord, ba s-a mai si bucurat cã se
gãsise cineva sã aivã grijã de zgâtia lui de fatã. Cã,
toatã ziua singurã, acuma, cã începuse a prinde formã,
sã nu se trezeascã, Doamne fereste!, cu vreun pocinog;
s-o lase vreun neisprãvit cu burta la gurã.
Angelo o lua cu masina în fiecare dupã amiazã la
antrenament, cã era departe stadionul, îi aranja
programul – stiintific, zicea el, cã se înnebunea dupã
cuvântul ãsta – pentru scoalã, mâncare, somn; o ducea
în tabere si excursii, odatã cu ceilalti sportivi ai
orasului sau ai tãrii – cei care promiteau; vorbea cu
profesorii pentru motivatii, amânãri sau întelegere la
notarea unei sportive cu program încãrcat…
Ioana nu prea suferea dãdãceala, dar îi plãceau
medaliile. Şi nici astea, cine stie ce; ei îi plãcea
clipa aceea când urca pe cea mai înaltã treaptã a
podiumului de premiere, când toti ochii de pe stadion
se atinteau asupra ei, când uralele si aplauzele
porneau ca un început de furtunã la auzul numelui ei.
Ei, da, pentru asta merita sã duci un trai de ocnas,
cu program stiintific de mâncare, dormit, plimbare,
odihnã activã, antrenamente la cataramã; muncã si iar
muncã. La sportivi, si plimbarea tine de muncã, si
masa, si somnul chiar. De întâlniri amoroase, nici
vorbã! Cã astea te abat de la program; îti furã mintea
spre prostii romantice: îmbrãtisãri, sãruturi sub clar
de lunã, iesiri neplanificate la cofetãrii sau filme,
petreceri cu muzicã si dans pânã târziu spre zori… Ba,
îti mai acapareazã si gândurile, de nu te mai poti
concentra la antrenamente ori chiar la concursuri.
Cu toate astea însã, Ioana se îndrãgostise. Sufletul
ei dat în floare ori corpul tânãr si sãnãtos, cum
încerca Angelo Tãtaru s-o convingã cã stãteau
lucrurile, se îndrãgostise, si gata. Ochii ei se
aprinserã într-o zi asupra unui tânãr neguros, cu
mustatã nohãiascã si siluetã feciorelnicã, iar inima
îi dãduse ghes spre el. Îl întâlnise vara trecutã,
într-o tabãrã studenteascã la munte, unde o strecurase
Angelo Tãtaru, prin aranjamentele lui..
Negurosului – Paulicã, dupã nume – îi plãcea istoria
anticã. Putea sã te poarte ore în sir prin lumea
veche: Egipt, Elada, Roma, ori si mai înapoi în timp,
pânã la Babilon, Ninive sau Sumer. Şi avea farmec
lumea asta a lui, asa cum o povestea el. Doamne, ce
farmec mai avea! Simteai cã ti se face dor de ea,
numai cât deschidea el gura sã toarne zei, zeite,
împãrati, temple, eroi, ritualuri, legi, obiceiuri si
câte si mai câte. Parcã trãia acolo, cu umbrele si
colbul lor, iar nu aici, între oameni vii, care
umpleau stadioanele, se bucurau, râdeau, strigau si
aplaudau de fiecare datã când cineva învingea într-o
întrecere. Şi Ioana învingea destul de des.
Lui, însã, nu-i plãcea sportul. Zicea cã întrecerile
moderne au degenerat în afaceri ori, în cel mai bun
caz, în întreceri de dragul întrecerilor; cã înaltul
spirit al sportului adevãrat s-a pierdut pe drumul
pânã la noi; cã trãim prea superficial pentru a mai
simti lucrurile. Ştia toate olimpiadele grecilor
antici pe de rost, cu învingãtori si întâmplãri de
pominã din timpul întrecerilor, si nu-i plãcea
sportul! Zicea cã el iubeste spiritul sportiv
originar, sãrbãtoare si aspiratie spre si în cinstea
unei taine mai presus de om, nu demonstratiile pe bazã
de mecanicã muscularã si mentalã, unde începuse a-si
bãga coada si chimia, prin… Cum i se spune?… Dopaj?
Da, dopaj.
- Tie îti dã ãla medicamente? întrebase rãstit.
Ãla era maestru al sportului Angelo Tãtaru, dar
Paulicã nu-i spunea niciodatã pe nume. Sigur cã îi
dãdea. De ce îi dãdea, dacã era sãnãtoasã? Sã se
mentinã în formã, de ce altceva?
- Vax! Vã îndoapã sã se dea el mare antrenor –
maestru, auzi! – prin reviste, ziare si pe la mama
dracului sã-l ia, cu steroizii si toate prostiile lui
chimice, ucigãtoare în timp!
Se certaserã destul de rãu pe chestia asta. Atât de
rãu, cã Paulicã nu mai dãduse nici un semn de viatã de
mai bine de o sãptãmânã. Când se supãra, se închidea
în casã cu cãrtoaiele lui, trãgea perdelele si era ca
si mort. Dar, mãcar dãdea un telefon - sã spunã asta
si asta, fato. De data asta, plecase supãrat, si
supãrat rãmãsese. Iar Ioana era cu gândul la supãrarea
lui si ultimele antrenamente nu prea îi mai iesiserã.
Angelo Tãtaru se enervase, strigase la ea mai mult ca
de obicei, dar rezultatele nu se îmbunãtãteau. Şi nici
antrenamentul ãsta n-avea sã-i iasã, simtea ea când
este sã fie si când nu.
Antrenorul tocmai venise la marginea pistei, se agita
acolo, striga:
- Mai degajat, Ioana! Mai degajat!
Auzul îndreptat instinctiv spre el prinse sunetele,
însã creierul refuza sã le traducã pe întelesul ei.
Abia dupã ce pasii furaserã un sfert de turã,
cuvintele îsi gãsirã sensul. Alerga crispatã. Cheltuia
energia pe încordarea corpului, o fãrâmita în miliarde
de cocoloase inutile, în loc s-o canalizeze spre
muschii picioarelor, spre uniformizarea respiratiei si
spre pozitia corpului în alergare. Picioarele i se
oprirã cu de la ele voie. Sofia Moreanu, colega si
rivala ei, o privi uimitã o clipitã, apoi îsi vãzu de
alergare, lãsând-o acolo, în mijlocul pistei. Angelo
se agita de partea cealaltã a terenului de fotbal,
striga ceva, însã Ioana nu-l auzea. Nu voia sã-l audã,
si gata. Se sãturase pânã peste cap de zbieretele lui.
Le auzea si noaptea, în somn. Se rãsuci mânioasã spre
el, mãcar sã-l fulgere din ochi, dacã de un rãspuns
cum ar fi vrut ea nici nu putea fi vorba, însã
privirile i-o luarã razna, în sus, trase ca pe atã.
Acolo, în umbra peluzei, sedea cineva. O siluetã
adunatã cu genunchii la gurã, din care nu se distingea
nici un amãnunt. Însã Ioanei îi fu de ajuns; îi ghici
subtirimea feciorelnicã a corpului, chipul neguros,
mustata scursã spre bãrbie si privirile de lunatic,
trecând prin lucruri si oameni, ca si prin aer, spre
vremile de demult apuse. Încã mai pãstra o urmã de
îndoialã în suflet când îsi fluturã palma deschisã
spre el. Dar Paulicã îi rãspunse cu acelasi gest, si
Ioana zâmbi. Privi spre Angelo Tãtaru si-i zâmbi si
lui. Apoi, cât ai clipi, bucuria i se transformã în
ambitie.
Picioarele i se îngreunaserã ca înaintea odihnei de
dupã antrenament, dar le sili s-o asculte. Le întindea
în fatã, fortându-le sã-si urmeze sirul, apoi se
prãvãlea supra lor, pânã îsi gãsirã bãtaia si ritmul.
Cuiele pantofilor scrâsneau în zgura pistei, o
împrãstiau, o spulberau. Pãmântul se nãpustea spre
pieptul ei o clipitã, însã muschii piciorului de
sprijin se încordau la timp, iar el i se desira
ascultãtor sub tãlpi. Ioana alerga asa cum nu stiuse
cã o poate face pânã atunci, împinsã de ceva nenumit
din nãuntrul ei, mult mai puternic decât resursele
corpului si chiar decât vointa.
Angelo Tãtaru tâsnise de pe bancã, îsi aplecase
bustul în fatã si gâtul i se lungise de-a lungul
tusei. Asa ceva nu era posibil, nu era conform cu
normele… normele… Doctorul Ilianu, venit special la
acest antrenament, ultimul înaintea concursului pentru
Cupa Primãverii, sãrise lângã el si-i înclestase
bratul mai sus de cot. Sofia Moreanu se trãsese lângã
împletitura de sârmã a gardului, înfioratã de
admiratie si teamã. Fetele de la exercitii libere se
adunaserã în grabã, ciorchine, la marginea pistei si
încremeniserã, cu rãsuflãrile tãiate. Pãrea cã nãpasta
care o lovise pe femeia lui Lot, se abãtuse nãpraznic
asupra tuturor celor care se aflau la ora aceea pe
stadionul Dunãrea. Doar ochii, lipiti de corpul
Ioanei, li se miscau în gãvane, uimiti.
Inima i-o luase razna, iar plãmânii i se blocaserã la
iesirea din gâtlej. Umpluserã tot corpul fetei si acum
voiau sã izbucneascã afarã, la aer. De undeva din
adâncul ei, un semnal de alarmã urla înnebunit, însã
acel ceva care o împingea înainte nu-l lua în seamã.
Se oblonise în hotãrârea lui îndãrãtnicã,
mursecându-si lacom bucuria victoriei. Nu-i pãsa cã
de-a lungul picioarelor muschii fuseserã înlocuiti cu
fuioare de vatã udã, fãcând pasii sã se clatine orbi.
â€ŢPânã la linia de start!", gândi nebulos Ioana, si se
crispã toatã într-o ultimã, încrâncenatã încordare.
Cuiele scrâsnirã, spulberând zgura. Doctorul se repezi
în întâmpinarea ei si o prinse în brate, tocmai la
vreme. Pãmântul îi fugise de sub amândouã tãlpile
deodatã.
- Drace! înjurã el în soaptã suieratã. Ai vrut sã te
sinucizi, Ioana?! Ai vrut sã te omori, fato?! Drace?!
Frântã peste bratul doctorului, Ioana vomita în
convulsii. Apoi, lesinã.
