Când nimereai în mahalaua mahalalei, în tigãnime, cum
i se zicea pentru o mai rapidã orientare, te întâmpina
aerul acela de asezare vremelnicã, ridicatã în grabã
si pãrãsitã înainte de a fi terminatã. Casele pãreau
înãltate de mântuialã, încropite din te miri ce,
acoperite cu stuf, paie ori carton gudronat; gardurile
mai mult se ghiceau; iar curtile – vraiste, unde
lucrurile erau lãsate la voia întâmplãrii – puneau
capac la toate. Nimic nu arãta cã se fãcea vreodatã si
curãtenie pe acolo, desi femeile întindeau frânghii de
rufe la uscat, scoteau dimineata asternuturile la
aerisit, ori chiar dãdeau cu mãtura o palmã de loc în
fata prispelor joase, dacã existau si acelea.
Copiii umblau în zdrente care mai mult îi dezgoleau
decât îi îmbrãcau – ne si miram cum de nu rãcesc
iarna, cu picioarele goale pe zãpadã – mereu soiosi
pânã în albul ochilor, de parcã fãceau baie în praful
drumului, ca gãinile; iar cei mari nu puneau nici ei
cine stie ce pret pe curãtenie. Cãmãsile lor în culori
tari – portocaliul si rosul se aflau la mare cãutare
printre ei – nu erau niciodatã noi sau cãlcate, iar
pantalonii - din catifea sau doc - le sedeau ca niste
burlane.
Dar asta era numai suprafata lucrurilor. Un fel al
lor de a striga mereu si oricui cât de sãraci si
neajutorati sunt. Cãci fiecare tigan care se respectã,
îsi pãstreazã avutul în aur. Cocosei, cã asta-i mãsura
la greutate; dar sunt bune orice fel de monede, de
oriunde si oricât de vechi, ba – si sculele de pret.
Numai aur sã fie. Aur bun, curat, strãlucitor
înãuntru, chiar dacã pe deasupra a prins colbul
timpului, de-i zice patinã. Şi cine ce era si cât
fãcea, s-a vãzut la petirea Zamfiricãi, fata cea micã
a basei Ioaniche Cãrãusu, când toti flãcãii si-au
încercat norocul.
Zamfira fãcuse în primãvarã cincisprezece ani. Pica
de frumoasã, cã avea picioare zvelte si lungi, un
mijloc subtire sã i-l cuprinzi în palme si frãgezimea
otavei, în totul. Iar, pe deasupra, mai venea si din
familie bunã. Cã rangul de basã – un fel de staroste
pe satrã, cum s-ar zice – nu se mosteneste, ci se
capãtã prin omenia omului. Se adunã toti bãrbatii
însurati ai comunitãtii si se cerceteazã pe îndelete
fiecare pretendent în parte, de la alea pe care le-a
fãcut de când s-a ridicat flãcãiandru, pânã în clipa
aceea. Cum s-a purtat în împrejurãri de bucurie sau
necaz; în cazuri care îl priveau numai pe el ori
întreaga comunitate; ce vorbe a spus, ce gesturi a
fãcut; cât si-a pus pielea în joc ori si-a ascuns-o;
cât e de cumpãtat, de drept si de judecat la minte;
cât e de curajos si în ce situatii anume: în alea de
pui mâna pe bâtã sã lovesti, ori în alea de te strâng
cu usa mai marii zilei. Cã ãstea de la urmã sunt cele
mai bune mãsuri când e de cântãrit vâna omului.
Cã, iacãtã, cum a si fost, vine un ordin sã se
stabileascã toti tiganii pe undeva, sã-si scoatã acte
cine-s si de unde-s… Ori, cum s-a-ntâmplat când s-a
adunat tot aurul într-un loc, sã stie sefii cei mari
ai tãrii câtu-i si cumu-i… Ori, sã zicem, asa, una de
toate zilele: ai furat si-ai cãzut prins. Cum ai
furat: la nãrav, la ambitie, ori la nevoie? Cum ai
cãzut: din greseala ta, din pârã, ori din întâmplare
neprielnicã? Şi, la urmã, cum te-ai descurcat: ai avut
minte, ai avut oameni, ai avut noroc? Cã-n viatã se
ivesc multe când trebuie sã te aperi si tu si sã-i
ocrotesti si pe ai tãi, de aceea, sã-ti tii cumpãtul
si judecata limpede e cel mai de folos oricând si
oriunde.
Ioaniche Cãrãusu se dovedise un basã drept mai bine
de zece ani. Îsi cârmuise micul sãu trib cu
întelepciune; judecase, dãduse pedepse, hotãrâse daune
si rãscumpãrãri tinând cumpãna dreaptã întotdeauna.
Nimeni nu se putea plânge cã basa l-a nedreptãtit
cumva; nici chiar când avusese pricinã cu careva din
neamul Cãrãusilor. Şi ãsta-i lucru mare; sã nu lasi
inima sã judece în locul mintii si mintea în locul
inimii, ci amândouã la un loc sã-si facã datoria.
Basa Ioaniche avea si minte, si inimã, si aur, iar
pretul Zamfirei era pret. Venea flãcãul însotit de
doi, trei bãrbati apropiati lui, sedeau la masã în
ogradã, la umbra salcâmilor, mâncau, beau, mai
schimbau o vorbã, mai depãnau o amintire, iar capul
familiei pretendentului prindea momentul si rostea un
pret:
- Io zic cã la treizeci, asa, ar fi numai bine.
- Om mai vorbi oleacã, rãspundea pe deasupra basa. Cã
vinu-i bun si nici friptura nu-i de dat la câni.
- Da’ cine-a zis ceva de tratatie?!
- Cân’ ti-e ghimpele-n talpã nu tre’ sã zici, cã se
vede la mers.
- Asta-i cam asa.
- Toate-s cum sunt; fiecare lucru cu-a lui.
- Numa’ alea de daiboj n-au pret.
- Au si alea; da’ nu se plãteste pe loc, ci mai cu
vremea, asa… cân’ nici nu te mai gândesti la ele.
Mai tãceau, mai ciocneau paharele, mai înnãdeau iarãsi
vorba:
- Da’ spre cât ar fi? Pe la patruzeci, ce zici? Cã
spre cincizeci nu mã-ncumet.
- Mai vorbim noi, cã n-au intrat zil’le-n sac.
Poftirea sã-si vadã de alte alea decât de petit era
destul de strãvezie. Fruntile se umbreau, umerii se
pleosteau, mâinile deveneau nesigure, ametite parcã:
- Dac-asa-i vorba… Da’ ziceam cã dacã ne-ntelegem
acu’, pe toamnã punem de nuntã.
- Mai e pânã-n toamnã.
Plecau unii, veneau altii. Zamfira îi fura cu ochii,
pe dupã perdele. Bãrbati si bãrbati. Cei mai tineri
erau de însurat. Pe multi îi cunostea, si nu-i stia
asa prosti; se tineau tepeni în hainele lor noi,
cãlcau strâmb, rãsturnau scaunele ori scãpau
tacâmurile pe jos ori se-ncurcau în fata de masã. Basa
îi mãsura din ochi, îi cântãrea, îi punea de-o parte.
Cã, la o adicã, ce-s treizeci sau patruzeci de cocosei
pe lângã bãgatul unui om pe viatã în jug? Îi venea sã
iasã la ei si sã le strige: Momâilor! Momâilor!
Momâilor!
Alde Cioloca veniserã cu masina micã la poartã, pusi
în haine scumpe, lustruiti din crestete pânã în tãlpi,
cu o geantã dintr-alea cu cheie si rãsturnaserã pe
masã, între farfurii si pahare, o sutã si douãzeci de
galbeni:
- Ti-o plãtesc acu’ si-o iau la toamnã!
Basa îi privise ca din altã zare, cu fata de lemn
uscat la arsitã, strigase cu voce joasã spre casã:
- Catinca!, vino si strânge masa!
Ai lui Cioloca încremeniserã. Dintâi, la furie,
mâinile se smunciserã spre cutite, însã cum pe fata
gazdei lor nu miscase nici un muschi, nici o bãtaie de
geanã mãcar, nici o scânteiere a ochilor, si-au luat
seama. Dar cum tot sãrise în picioare, ãla mai mare
peste ei a mârâit:
- Asa?!
Basa Ioaniche a cãutat cu milã la el o clipã, apoi
si-a mutat privirea pe cer:
- Poate veniti altã datã, ca oamenii la oameni,
Paraschive, nene, a zis blând.
Pe varã, când petirile se cam rãriserã, într-o sâmbãtã
spre apusul Soarelui, le-a cãlcat pragul si feciorul
Catrinei, suia de se gresise de fatã si se aciuase pe
lângã casa doctorului Barbu, în partea de jos a
mahalalei, ca om de casã. Doctorul o primise de milã,
sã nu lepede pe drumuri, ca mâtele fãrã stãpân, cã ai
ei o alungau toti din toate pãrtile, dar ea a stiut sã
se facã folositoare si i-a rãmas de ajutor pe viatã.
Cãlin, cã asa îi plãcuse doctorului sã-l strige,
crescuse în ogradã chivernisitã, cu cismea, grãdinã
îngrijitã si alee de piatrã, dar la joacã tot în
tigãnime alerga, la droaia de puradei nespãlati. Acasã
ajungea numai seara, rupt, bãtut, hãmesit, iar Catrina
îl bãga gol sub cismea ori în balia cu apã pregãtitã
de cu vreme, iarna, îl spãla bine, îl primenea si abia
apoi îl bãga în casã.
- Nu te mai du’ în mahala, Cãline, mamã! Nu vezi cã
toti te-alungã si te huiduie?! Uite-n ce hal
te-ntorci!
- Las’ cã nu-i asa; zic ei, zic si eu; dau ei, dau si
eu. Ce, mã crezi prost?! Al’ mare a’ lu’ Tainu a zis
cã-s lãiet din Brãhãsãsti, da’ i-am arãtat io lui! De
ce sã te vorbeascã asa?!
- Dacã m-a bãtut Dumnezeu si mi-a luat mintile, de
copilã! ofta Catrina. C-as fi fost si io în rându’
lumi’, altfel.
Asa au mers lucrurile pânã pe la vreo doisprezece,
treisprezece ani, când Cãlin a dat peste niste
argintari ambulanti. I-a plãcut de la început cum
suceau si rãsuceau ei micile bucãti de metal, cum le
modelau pe nicovalã în forme subtiri, gingase, cum le
înflorau cu dãltile lor mici, cum le lustruiau pânã se
vedea Soarele în ele si cum se depãrtau cumpãrãtorii –
rari, ce-i drept – cu ochii plini de zâmbete. A stat
zile întregi în preajma lor, tot privindu-le si
privindu-le mâinile, s-a împrietenit cu ei, iar când
au plecat din oras, a fugit cu ei, si dus a fost. L-a
cãutat Catrina, a reclamat doctorul Barbu la politie,
dar împielitatul de bãiat dispãruse, si pace.
Când, dupã vreo zece ani si mai bine, un argintar
ambulant si-a întins pe tolul de iutã sculele
sãrãcãcioase lângã peretele cârciumii lui Neagu Popa –
o nicovalã minusculã, douã ciocãnele pe mãsurã, câteva
pile, o cutie cu tipirig, câteva bucãti de mangal si
un suflai de alamã – putini au mai recunoscut în el pe
Cãlin, feciorul Catrinei suia. Se fãcuse un flãcãu
aproape frumos. Barba rarã, neatinsã de brici, încadra
un oval prelung, smead, în care ochii pãreau douã
lacuri negre, nemãsurat de adânci, calme, în apele
cãrora se ghicea umbra unui dor tãinuit.
A bãtut Cãlin în deregul portii, nici ferchezuit, nici
gãtit, ci asa cum pleca în fiecare dimineatã
de-acasã, cu desaga de lucru pe umãr sã-si aleagã loc
cu umbrã în oras, unde sã-si întindã tolul.
Ioaniche Cãrãusu l-a primit ca pe toti ceilalti
petitori si s-a grãbit sã întindã masa. Dar pânã s-a
învârtit el, pânã a strigat la Catinca lui, pânã s-a
scãrpinat dupã ureche, Cãlin a ochit un loc mai ferit
lângã perete si-a întins atelierul si a dat foc
mangalului.
- Da’ ce faci tu aicia, mãi Cãline? s-a mirat basa.
- M-am gândit sã-ti fac un inel, nea Ioaniche, a
rãspuns flãcãul, atent la lucrul sãu.
- Pãi, am pus un pahar cu vin, sã stãm si noi oleacã
la vorbã?!
- Adu-l încoa’. Om sta si de vorbã, dacã vrei.
Basa s-a gândit o clipã, apoi a luat paharul cu vin si
i l-a pus alãturi, pe pãmântul gol. Mâinile flãcãului,
subtiri, prelungi, îndemânatice, nu se opreau o clipã
mãcar. Argintul era tras în foaie potrivit de latã,
mãsurat, tãiat, netezit la capete, încovoiat. Cu un
cleste mic îl asezã pe cãrbunii aprinsi, asa, mai
într-o margine. Îsi ridicã privirile spre gazda sa
si-i zâmbi:
- Îi bun vinu’ tãu, baso?
- Dupã gust, rãspunse acesta, asezându-se pe vine în
fata lui. Poa’ sã-ti placã, poa’ sã nu-ti placã. Da’
io zic cã-i bun.
- Atunci, noroc sã ne dea Dumnezeu!
Golirã paharele, iar Cãlin se întoarse la munca sa.
Suci metalul în jar si acoperi suflaiul de rupturã.
Capetele bucãtii de argint se albirã ca lumina de
atâta cãldurã. Ioaniche Cãrãusu privea si se minuna.
Acum, cã vedea cum se fac lucrurile, îi era usor de
înteles. Însã din când în când mai cãuta si spre fata
mesterului:
- Da’ de ce porti tu barbã, mãi Cãline?
Mâinile îsi curmarã o clipitã hãrnicia, tresãrind abia
cât tremurul frunzei de plop, apoi vocea flãcãului
rãspunse, absentã cumva:
- Ştiu io?, cred cã de lene.
Basa întinse un deget spre obrazul stâng al
musafirului si îi rãsfirã barba, si asa nu prea deasã.
O cicatrice urâtã îi brãzda netezimea de la sfârcul
urechii pânã la un deget de coltul gurii.
- Te-ai bãtut cu careva?
Cãlin se opri din lucru si îl privi mirat:
- Tu mã-ntrebi, baso?! Pãi, dacã-i nevoie – te bati,
te rãcoresti, petreci, muncesti; dupã cum îi nevoia.
- Îhâm, fãcu basa Ioaniche. M-am cam dumirit io. Acu’
îi nevoie de inel, cum ar veni.
- Da, acu-i nevoie, rãspunse cuminte flãcãul.
Basa îsi îngustã despicãturile ochilor si îl privi asa
cum stia el cã trebuie privit un om când vrei
sã-i cântãresti sufletul, apoi întrebã cu prefãcut
interes:
- Şi cam cât îti ia tie la un inel?
- Un ceas, asa; poate si mai putin.
- Atunci de ce te grãbesti? Cã lumina-i si ceva mai
mult decât îti trebuie.
- Da’ nu mã grãbesc defel; asa-i mâna mea, sprintenã.
Un argintar bãtrân dinspre Blaj, mi-a zis vorba asta.
Zicea: â€ŢUitati-vã la el ce mâini sprintene are, cum îi
fug singure; ãsta s-a nãscut meserias." Zãu, cã asa
zicea!
- Cam asa as zice si eu, aprobã Ioaniche.
- Da’ tu te pricepi la de-alde astea?!
- Unde nu mã pricep, mã uit si iau aminte.
- Şi te-ai uitat acu’ la mine?
- M-am uitat.
- Şi ce-ai vãzut?
Basa stãtu o clipã în cumpãnã. La urmã zâmbi numai
pentru el, apoi se duse sub salcâmi si luã sticla cu
vin de pe masã. Reveni, se asezã iarãsi pe vine în
fata tânãrului, umplu paharele:
- Vãd cã ti-e inima la Zamfirica mea.
Cãlin îl privi deschis. Ridicase paharul si îl mângâia
încet cu degetele celeilalte mâini:
- ’Mi-e, zise cu abur în glas. Da’ una-i dorinta si
alta-i puterea; cã n-am io atâta aur.
- Da’ cât ai, vreo zece, cinspe, acolo?
- Cam asa. Da’ am auzit cã unii au oferit peste sutã.
- Atunci, de ce-ai mai venit?!
- M-de, ca omu’ prost…
- Cum îi asta, ca omu’ prost?!
- Ştii tu cum-îi, se posomorî flãcãul. Cã poate-ai
fost si tu tânãr odatã… De ce crezi cã trec în fiecare
zi prin poarta ta, când pe dincolo, pe la pod, ajung
mai usor la tramvai?
Basa Ioaniche Cãrãusu îsi plecã ochii în pãmânt.
Paharul se aburise de la rãcoreala vinului si lui i se
fãcuse dintr-o datã tare sete. Cãlin încheiase inelul,
îl fixase pe o tepusã boantã de lemn tare si scobea în
el cu niste dãlti mici, cu tãisuri de forme ciudate,
tot schimbându-le între ele. Într-un târziu basa
reumplu paharele. Se limpezise la gânduri, se
limpezise la chip:
- Cât ziceai, tu, cã-ti ia sã faci un inel?
- Un ceas, cel mult.
- Lucru bun?
- Cât se poate de bun, cred io; cel mai bun.
- Lucru bun te tine o viatã si te bucuri de el.
- Asta asa-i. Lucru bun îi lucru bun, si gata. Îi
întinse inelul: Ia pune-l oleacã pe deget.
Inelul se potrivi pe inelarul basei de parcã de acolo
fusese luat. Basa îsi privea uimit degetul:
- Da’ când ai luat mãsura?!
- La-nceput, înainte de-a tãia argintu’.
- Din ochi?!
- Din ochi.
- Mããã! Aici i-ai fãcut un ochi care râde?!
- Pãi dar. Dacã mã dãdeai pe poartã, l-as fi fãcut
lãcrimând.
- Şi crezi cã?… se încruntã a scârbã Ioaniche.
- Nu, nu umblu io cu de-alde astea. Mie mi-a dat
Dumnezeu mâini de aur si-mi ajunge. Da’ ti-ar fi pãrut
rãu de câte ori ti-ar fi adus aminte de mine, si voiam
sã stii cã am stiut.
