Nu mai este, tatã plopul meu la poartã.
Oare unde-n lume o fi dispãrut?
Depãrtarea linã, cea mereu albastrã
Si atât de dulce, nu l-o fi durut?
Când cãdea pe gânduri, mândru si stingher,
Rezemat, spre searã, a visare-n prispã,
Ochii lui, rerestre ferecate-n cer,
Licãreau prin fumul izvorât din pipã.
Printre ramuri grele, verzi de-atâta soare,
În desisul moale, nepãtruns al bãrbii,
Tu, atât de simplu, învãtai sã zboare
Laolaltã puii de ereti si vrãbii.
Oh, mã iartã, tatã, iar am încurcat
Omul sşi copacul, cum nu se cuvine,
Dar de când aiurea rãtãcesc, - ciudat! -
Voi sunteti un singur suflet pentru mine!
|
