Sunt eu, in mijlocul lumii, si incerc sa ma
definesc pe mine. Putem face asta oare?
Suntem roboti prestabiliti, devenim oare ce
vrem noi, sau suntem, cum spunea
Eliade… "condamnati la libertate"? Suntem
actori, si ne jucam rolurile dictate de
ratiunea si sentimentele noastre. Sunt
acestea ale noastre, proprii? Nu stiu. Am
experimentat multe roluri si nu stiu cum ,
dar intri parca in pielea personajelor ,
esti in momentul respectiv exact ceea ce
vrei sa fii, si nu stiu cum, dar simti
uneori comportamentul , actiunile tale, din
tot sufletul, desi stii oarecum ca iti sunt
dictate de vointa, de ratiune. E ciudat.
E oare iubirea autosugestie? Simtim oare
nevoia de dragoste, de a iubi si a fi iubiti
si pentru asta ne dedicam unui om? Sau oare
ideii de iubire in sine? Iubim ideea de
dragoste sau cu adevarat omul, pentru ceea
ce este el? Vom sti asta vreodata? Iubim
poate intr-un om tot ceea ce vedem mai
frumos si mai bun in intreaga lume. Pentru
ca ce poate fi mai frumos si mai bun decat
dragostea?
Ne daruim total, intreg, unui barbat sau
unei femei.. Si este posibil undeva, in
sufletul nostru, prin acest fapt sa ne
daruim iubirii, lege universal valabila,
ideii de barbat sau femeie, in general,
pentru ca oricare ar fi acel om ales,
analizat din toate punctele de vedere, este
imposibil sa reprezinte un ideal de iubit
sau iubita, orice om avand calitati si
defecte.
Alegem, intr-adevar, omul care ne corespunde
din multe puncte de vedere, cu care ne
intelegem bine, cu care ne potrivim in
ganduri si sentimente. Dar sa ne gandim
putin, si ne vom da seama cat de multi
oameni sunt pe lumea aceasta cu care ne-am
potrivi oarecum… Cat de multi barbati pot
place unei femei, si cat de multe femei pot
place unui barbat, si asta deja trecand
dincolo de aspectul fizic. Nu putem fi, cu
toate aceste persoane. Unele nici nu ne sunt
cunoscute vreodata. Altele, cunoscandu-le
indeaproape, din ce in ce mai mult, ne dam
seama ca nu s-ar potrivi sufletului nostru.
Alegem deci, un om, caruia ii daruim totul,
tot ceea ce suntem noi, ca fiinte umane,
inzestrate cu ratiune, cultura, sentimente;
si nu din dezamagire, sau pentru ca nu putem
intr-o viata sa iubim toate persoanele pe
care le-am putea iubi. Ci pentru ca asa
este normal, ca fiecare sa isi
gaseasca "perechea" sa, sa o iubeasca si sa
isi traiasca viata alaturi de ea.
Exista insa oare povestea sufletului
pereche?! Stau si ma intreb: daca s-ar
intampla in viata asta sa intalnim cu
adevarat persoana ideala pentru noi, relatia
idilica, oare cat timp ar exista o astfel de
relatie? Teoretic vorbind, asa cum vedem
fiecare lucrurile, ar dura intreaga viata si
ar "trai fericiti pana la adanci batraneti".
Tot teoretic, ar trece peste toate impreuna,
ar invinge realitatea depasind greutatile,
oricare ar fi acestea, s-ar bucura impreuna
de aceleasi lucruri, si iubirea lor ar fi
eterna. Chiar daca ar fi posibil… ?!.....
Suntem oameni, si acest lucru poate
contrazice deja idealul. Il dorim, fugim
dupa el disperati, si cand il intalnim… avem
tendinta de a fugi de el, spre mereu altceva
si altceva chiar in momentele in care avem
tot ceea ce ne-am dorit.. si poate mai ales
in acele momente. Atingem parca un varf si,
ca oameni, dorim schimbarea, alte si alte
lucruri, mereu, mai sus, si tot mai sus, si
totusi, pana unde?..
Suntem, asa cum spuneam odata, pe culmea
aceea de munte unde am ajuns cu greu, unde
ne-am dorit atat de mult sa ajungem, locul
din care vedem la picioarele noastre
peisajul atat de frumos… Culmea de pe care
un pas gresit este de ajuns si prapastia
asteapta sa ne ia totul. Sau poate pasul
gresit pe care il facem e tocmai faptul ca
admiram un peisaj de acolo, de unde am
ajuns, din toate unghiurile, ne incanta
simturile, dar, ca oameni, ne dorim sa urcam
mai sus daca se poate… si credem la momentul
respectiv in puterile noastre nelimitate
pentru a vedea alt peisaj, poate mai frumos,
poate acelasi dar vazut altfel, de mai sus.
Nu ne dam seama atunci ca acest lucru ne
poate aduce caderea.
Si totusi, dorinta dintotdeauna a omului a
fost evolutia.
Unde ar mai fi daca am ramane intr-un punct,
acolo, si n-ar mai exista dorinta de mai
frumos, de mai bine?
Ne contrazicem pe noi, sentimentele noastre
se contrazic intre ele. Si aici apare,
poate, o rezolvare; poate intotdeauna exista
si trebuie sa existe o iesire. Gandesc ca
acolo unde totul este atat de frumos poate
exista evolutie, dar nu pe verticala catre
alte si alte varfuri, ci pe orizontala,
explorand peisajul intreg din fata ochilor
nostri, mergand, impreuna, pe acelasi drum,
cu fiinta aleasa de noi, catre mai frumos si
mai bine, explorand tot ceea ce putem avea
acolo unde am ajuns. Si poate, in acest fel…
putem fi fericiti cu adevarat, putem evolua
fara pericolul de a pierde fericirea pe care
o avem.
E oare intreaga viata o cursa, o
lupta continua pentru a fi cel mai bun, cel
mai frumos, cel mai puternic? Putem oare
trai alergand continuu, vazand mereu ca
oprindu-ne putin sa ne tragem sufletul, sa
ne mai gandim si la noi, deja altcineva a
ajuns in fata noastra si trebuie apoi sa
alergam de doua ori mai repede pentru a
ajunge macar acolo unde am fost cu putin
timp inainte? Si pentru ce, de fapt? Pana
unde? "Oricine, orice ar face, nimic nu
ramane." , spunea Bacovia. Era pesimist, ce-
I drept, dar oare nu asta este realitatea?
Fugim, ne oprim putin, ne dam seama unde am
ajuns, dar niciodata nu va fi indeajuns. Si
oare in acest fel, traim? Nu stiu. Vreau
oare vreodata sa aflu?...
