si nu mi-ai spus atunci
cat e de greu o inima s-arunci.
tu m-ai distrus, m-ai ingropat,
m-ai aruncat pe al lui Procust pat,
mi-ai fost si rai, si iad,
m-ai transformat in jad...
m-ai impietrit pe veci,
m-ai parasit fara sa pleci.
ma instruiai fara sa am habar,
ma pregateai pentru Tartar.
mi-ai dat ochi sa ii inchid
sa nu te pot vedea livid,
mi-ai dat cuget sa ma-ntreb
de ce nu pot sa te mai cred,
mi-ai dat amintiri sa le pot uita,
sa le-nchin mereu intru uitarea ta,
mi-ai dat speranta s-o pot irosi
pe vise calde, sangerii...
mi-ai dat maini sa pot sa simt
zidurile ce ma mint,
mi-ai dat tzarana sa ma pot intoarce
de unde am venit, adusa de Parce.
dar lumea e a mea, inchisa intr-un vers.
acum ce-mi mai dai, Marite Univers?
