Amintirile, speranţele şi mai ales
dezamãgirile copilãriei nu se uitã imediat
dupã ce boarea adolescenţei a trecut peste
ele, ci rãmân in mintea ta, în sufletul tãu,
influenţându-te, poate, mai târziu...
Îmi amintesc şi acum...era o varã
caldã, iar din podul vechi, cu podele ce
scârţâie sub apãsarea piciorului, cu geamuri
înalte, prin care lumina-şi croieşte drum,
nu se mai vedeau decât acoperişurile caselor
vecine şi dealurile din faţã.Ţin minte cã
stãteam în vârful picioarelor, ca sã pot
vedea prin geamurile prãfuite dealurile din
faţã, pe care soarele apunea.Mã uitam, mã
tot uitam...cãci era un lucru care mã
atrãgea în mod deosebit, care-mi capta
întreaga atenţie: mesteacãnul...
Pe tot dealul cel mare din
faţã se afla numai un copac, dar nu era un
copac obişnuit, ci unul cu totul ieşit din
comun: era înalt, foarte înalt, deoarece mie
mi se pãrea cã atinge soarele.Ramurile lui
se rãsfirau pe cerul senin, iar el pãrea
atât de mândru, dar atât de singur...Totuşi,
singurãtatea lui mã fãcea sã-l admir.Dar cel
mai ciudat lucru al lui era culoarea
scoarţei: albã. Abia mai târziu aflasem cã
iubitul meu pom era un mesteacãn.Acest
lucru, oricât ar pãrea de simplu, m-a
dezamãgit.Pentru mine, silueta din vârful
dealului era ceva ce numai eu îl puteam
vedea.Era ceva venit din altã lume, doar
pentru mine... Trista veste mi-a fost datã
de cãtre un amic.Îl chemasem în tainã în
podul casei, ca sã îi împãrtãşesc o fãrâmã
din fericirea mea.De cum a privit prin
geamul prãfuit, şi-a întors privirile spre
mine:
-De asta m-ai chemat? Ca sã-mi arãţi
un mesteacãn ?Apoi a început sã râdã.Dar nu
de mine râdea, ci de ,,eroul" copilãriei
mele, mesteacãnul...
De atunci n-am mai chemat pe nimeni
sã-mi vadã mesteacãnul, şi nici n-am mai
vorbit nimãnui despre el. Îi consideram pe
toţi nedemni de mesteacãnul meu. Eu eram
mereu dusã cu gîndul spre el...mã gândeam la
bãtrâneţea lui, la înţelepciunea pe care a
acumulat-o în tot timpul vieţii
sale...mesteacãnul devenise noul meu tovarãş
şi pe zi ce trece îl admiram cel mai
mult .De la geamul din pod îi împãrtãşeam
gândurile mele, impresiile şi suferinţele...
Dar, vara s-a sfârşit, şi a trebuit
sã mã despart de prietenul meu. I-am
spus ,,Adio!", şi am plecat cu lacrimi în
ochi...
De la fereastra blocului în care
locuiam priveam mereu în zare, cãutând din
ochi mesteacãnul.
În acea toamnã am fost doar câteva
zile în vizitã la bunici...Şi mi-am zãrit,
pe geamul înalt şi prãfuit,
prietenul...Stãtea singur, semeţ şi mândru
pe culmea dealului, împodobit de frunze
aurii.Vântul ce bãtea îi împrãştia ramurile
pe cerul noros, iar ploaia-l îndoia sub
apãsarea ei.Dar el nu pãrea sã fie afectat
de venirea toamnei.Era exact copacul din
timpul verii, doar cã nu mai era
verde.Rãmãsese tot semeţ,mândru şi
singur.Rãmãsese singur, singur sã înfrunte
vântul şi ploaia rece a toamnei, gerul şi
viscolul iernii.Dar tot singur se bucura şi
de înfloritoarea primãvarã cu corul de
pãsãri, tot singur se legãna în adierile
vântului de varã...
Iarna, copacul meu era apãsat de
greutatea zãpezii, dar crengile lui tot mai
atingeau cerul.
Venise, în sfârşit, primãvara.De cum
am ajuns la bunici, m-am urcat în podul
vechi.Acum nu mai trebuia sã stau în vârful
picioarelor ca sã-mi pot vedea
mesteacãnul.Geamul era parcã mai prãfuit,
iar în colţul sãu, o rândunicã-şi fãcuse
cuib.
Pe tot dealul din faţã nu mai era
nimic. Doar obrazul soarelui. Mesteacãnul nu
mai era. Plângeam...plângeam încet, împreunã
cu soarele ce pãrea mai trist ca niciodatã...
Aici era sfârşitul...sfârşitul
visului meu. Podul bunicii miroase în
fiecare varã a vechi, podelele scîrţâie şi
azi, geamurile prãfuite gem sub apãsarea
timpului, dar parcã nimic nu mai este ca în
acea varã a bucuriei şi a copilãriei.
Adio amintiri! Adio mesteacãn! Adio
copilãrie....
