Trãieşte, la marginea unui mare oraş, la
capãtul cartierului celui mai sãrac din
lume, acolo unde începe câmpul cel mai
pustiu dintre câmpiile cele mai pustii,
umede şi reci, atât de departe de casele
celorlalţi oameni, încât chiar la o palmã în
spatele cãsuţei sale se cascã înspãimântãtor
hãul gropii de gunoi a întregului oraş,
acolo vieţuieşte din te miri ce un om care
îşi duce zilele foarte-foarte singur. Atât
de singur, încât, de când nimeni nu l-a mai
strigat pe numele sãu de familie, el însuşi
l-a uitat. De multã vreme nimeni nu l-a mai
alintat pe numele de botez, încât nici el nu-
şi mai spune de multã vreme în vreun fel.
Nu trebuie însã sã vã fie milã de el, câtã
vreme nu-i cunoaşteţi adevãrata şi tulburea
sa poveste...
Rareori, atunci când omul se încumetã sã-şi
lase gunoaiele peste care stãpâneşte, care
încep sã se adune din spatele casei sale şi
pe care le supravegheazã cu o curiozitate de
neînţeles prin unica ferestruicã a casei,
şi când îşi face curaj sã intre în oraş,
nici mãcar atunci nu se duce chiar pânã în
centru, ci doar pânã la cel mai mãrginaş
dintre cartierele mãrginaşe, de unde cumpãrã
pâine cât sã-i ajungã pentru mai multe
sãptãmâni, plãtind cu bãnuţii descoperiţi,
pierduţi de alţii printre gunoaie. Dar nici
atunci nu-l bagã nimeni în seamã, pentru cã
se vede de departe cât de sãrac şi
zdrenţãros este, iar sãrãcia are un miros pe
care oamenii obişnuiţi - dar în special cei
mai înstãriţi - nu-l pot suporta fãrã sã
tuşeascã, fãrã sã se înece, fãrã sã se
sufoce şi fãrã sã li se facã silã. Aşa
încât, atunci când un sãrãntoc de la
marginea cea mai sãracã a celui mai sãrac
oraş din Împãrãţie ajunge pe strãzile
oamenilor foarte bine îmbrãcaţi, ori chiar
pe strãduţele oamenilor obişnuiţi - dar mai
ales în calea celor care au prea mulţi bani -
aceştia trec imediat pe partea cealaltã a
strãzilor, de parcã exact acolo ar avea
treabã. Sau mãcar întorc capul în altã
parte, numai sã nu-l mai vadã pe sãrãntoc -
atâta li se face rãu din mila lui...
Nimeni nu bãnuie însã cã, pentru o vreme,
tocmai omul acesta care pãşeşte parcã cu
fricã printre oameni care nu-l vãd şi nu-l
aud, a fost omul cel mai puternic din
Împãrãţie. Pentru cine nu a ajuns încã acolo
în excursie, vom lãmuri cã este vorba despre
Împãrãţia Brânzei, ţara unde vacile dau
atâta lapte, încât uneori şi apa râurilor
are gust de zer, iar vãcuţelor fruntaşe la
producţia de lapte li se fac duminica
dimineaţã copitele cu cremã de ghete...
Dar sã vã spun acum povestea secretã a
omuleţului singuratec care a fost pentru o
vreme, aşa sã ştiţi, Împãratul Gunoaielor
din Împãrãţia Brânzei. Astãzi, el stã însã
singur în cãsuţa sa izolatã, aplecatã peste
Prãpastia Gunoaielor, iar cãsuţa sa amãrâtã
este parcã la fel de curioasã ca şi stãpânul
sau, privind peste Prãpastie - marea groapã
de gunoaie a oraşului. Şi acum, ca şi
înainte de vremelnica lui îmbogãţire, cel
mai sãrac om din ţinut petrece multã vreme
alegând obiecte încã folositoare pentru
cineva lipsit de pretenţii, dintre micile
bogãţii adunate din ceea ce aruncã oamenii
jos, chiar sub geamul sãu. El coboarã în
fiecare zi cât mai jos, pânã unde se
rostogolesc pungile sau cutiile pline de
mizerie pe care tot în fiecare zi, din zori
şi pânã-n noapte, le aduc maşinile de gunoi
care strâng tot ce este stricat, murdar sau
nefolositor de la ceilalţi oameni, tot ce
oamenii vor sã uite sau doresc sã ştie cât
mai departe. Toatã ziua se plimbã şi iar se
plimbã omul cel singur printre gunoaie, dar
rareori lucrurile pe care le strânge
dimineaţa i se mai par seara demne de a fi
duse sus, în cãsuţã. Ia în schimb de fiecare
datã cu el mirosul gunoaielor, cu care el s-
a obişnuit, dar care îl ţine departe de
orãşeni atunci când, tot mai rar, merge prin
oraş. Chiar dacã dã cu mult pasrfum pe
haine, oamenii îl simt venind de la mare
distanţã şi strâmbã din nas...
Cine se pricepe la gunoaie, în special
Doctorii de Gunoi, care predau, la
Facultate, Ştiinţa îmblânzirii gunoiului,
ştiu cã oamenii aruncã cel mai repede
resturile de mâncare, dar leapãdã de
bunãvoie şi hainele care nu le mai vin sau
sunt demodate sau sunt prea rupte ca sã le
mai poarte ei înşişi... Oamenii aruncã
mobilã stricatã sau care nu mai este în ton
cu moda, aruncã farfurii şi oglinzi crãpate,
care aduc ghinion, aruncã şi cadouri noi,
dar primite de la persoane pe care nu le pot
suferi. Aruncã uneori cãrţi în care nu mai
cred, sau cãrţi prea vechi şi obosite,
înlocuite între timp de cãrţi noi, goale dar
cu coperţi lucioase. Sunt aruncate fãrã
regrete televizoare prea vechi ori prea
stricate, oale sparte, ceasuri de bucãtãrie,
cuţite rupte, linguri ruginite. Uneori,
lumea aruncã un dar vechi atunci când
primeşte altul nou... Dar sunt aruncate la
gunoi şi scrisori de prietenie sau chiar de
dragoste de la oameni care s-au uitat.
Omul cel singur nu ştia ce surprizã îl
aştepta de fiecare datã, ce va mai gãsi sau
descoperi, în afarã de cele câteva monezi cu
care putea apoi sã-şi cumpere pâine. Din
care nu uita sã lase câteva firimituri şi
pentru şoriceii care trãiau sub cãsuţã şi
mişunau, ca şi el, în cãutare de lucruri
importante numai pentru ei, prin Prãpastia
Gunoaielor.
De prea multe ori, din saci întregi de
gunoaie care fumegã sub cer, alunecã câte un
cercel mic de aur, pierdut de o fatã în timp
ce era sãrutatã, sau un inel cu piatrã
scumpã aruncat la despãrţire de logondica
unui marinar plecat peste nouã mãri, câte un
ceas de buzunar de argint cu lanţ de buzunar
de argint, aşa cum se purta odatã şi acum nu
se mai poartã, cãrţi rare, unele chiar
semnate frumos pe prima paginã de scriitori
vechi, de împãraţi pensionari ori de mari
generali în rezervã. Sau jocuri de şah din
care s-au pierdut câteva piese sculptate în
fildeş, rame frumoase, aurite odatã, cu poze
în care nimeni nu mai ştie acum cine este
cea care zâmbeşte...
Omul alegea tot ce pãrea sã aibã un rost
ori importanţã şi urca apoi cu greu, cu
greutatea în spinare, ore întregi, malul
aproape drept al Prãpastiei, pânã la cãsuţa
lui gheboasã. Unde, dupã ce se odihnea
puţin, se apuca sã cerceteze prada. Cel mai
mult îi plãcea sã gãseascã şi sã punã cap la
cap cioburile vaselor de preţ. Astfel, toatã
casa îi era plinã de vase de preţ, care nu
aveau ce cãuta într-o casã atât de sãracã.
Doar dacã te apropiai, observai cã toate
vasele erau alcãtuite din cioburi - nu le-ar
mai fi cumpãrat nimeni! Iar dacã le umpleai
cu apã, apa curgea pe datã din ele, ca prin
sitã. Iar atunci când omuleţul strãnuta,
cioburile se împrãştiau prin casã, de
trebuia iarãşi sã le tot caute pe sub
zdrenţele de covor…
Dar parcã şi mai mult îi plãcea omului sã
adune şi sã punã cap la cap scrisori sau
bileţele de dragoste, rupte şi aruncate de
câte cineva, cu nepãsare sau la furie.
Uneori, trebuia sã coboare zile, sãptãmâni
şi chiar luni, sã scormone, sã sape şi sã
cerceteze adânc, pânã gãsea toate cioburile
trebuitoare sau toate bucãţelele lipsã din
scrisoare, duse cu rãutate de vânt pânã la
mare distanţã. Cea mai mare bucurie era
atunci când mai apoi venea câte un rãspuns
la vreo frumoasã scrisoare de iubire, pe
care abia reuşise sã o facã la loc, din
bucãţi. Dar rãspunsul era de multe ori şi el
rupt în fâşii sau în bucãţele mici - şi mai
mãrunţele decât la prima scrisoare!
Doar în zilele cenuşii, care urmau lungilor
nopţi ploioase de toamnã, omul cel singur
rãmânea închis în casã, neîncumetându-se sã
mai coboare în Prãpastia Gunoaielor. Fãcea
atunci puţinã cãldurã, punând pe foc
scrisori cu ştampilã, dosare şi înştiinţãri
de la Poştã, venite de la Primãrie ori chiar
de la Guvern, din cele pe care le descoperea
în cutia sa poştalã - ultima cutie poştalã
din ultimul oraş din Împãrãţie. Cãci
scrisorile cu ştampilã ajung la toţi, dar la
toţi oamenii, la regi ca şi la cei mai
sãraci, ba chiar la cei care nici nu ştiu sã
citeascã, ba şi la cei care nu vor sã
primeascã scrisori şi la cei cãrora nu le
scrie nimeni...
Când rãsãrea soarele printre picãturile de
ploaie cu miros de toamnã bãtrânã,
singuraticul privea prin singurul sãu
gemuleţ, aflat chiar în spatele casei, pe
unde nu treceau drumuri şi nu erau flori,
dar care avea o bunã vedere la Prãpastia cu
Gunoaie, şi atunci omul se gândea cam la ce
mari tezaure ar putea el descoperi mâine sau
poimâne, ce mici comori uitate, pierdute sau
chiar aruncate, de oamenii care îşi pot
permite sã piardã multe fãrã sã regrete prea
mult, pentru cã au pierdut un singur lucru
important sau pentru cã au pierdut TOTUL mai
înainte de a pierde lucruşorul acesta
preţios care a ajuns la Groapã...
CAPITOLUL 1
Cum s-a întâlnit sãrãntocul de gunoier cu
un mic ajutor neaşteptat şi cum i-a promis
Maximus, şoricelul ochelarist, cã o sã-l
facã dintr-o datã Împãrat.
Pot sã vã povestesc cum a început povestea
noastrã, nu demult, într-o astfel de
dimineaţã umedã, în timp ce în soba cârpitã
cu aţã ardeau duduind, cu flacãrã albastrã,
nişte legi tipãrite pe hârtie bunã de
Guvernul care promitea cã sãracii o vor duce
de anul viitor mult mai bine decât anul
trecut - bineînţeles, dacã vor avea rãbdare
şi nu vor crãpa de foame pânã atunci...
La picioarele patului de ziare pe care se
odihnea, stând într-o rânã cu ochii la geam,
omul cel mai singur auzi un foşnet mic-mic-
mic.
- Or fi şoarecii, îşi spuse el fãrã sã se
prea mire, chiar cu glas tare, pentru cã
obişnuia, fiind singur, sã vorbeascã totuşi
cu cineva. Şi acel cineva era întotdeauna
el!
Dar foşnetul reveni mai puternic şi, la
picioarele omului, aşezându-se fãrã teamã,
cât mai comod, pe un ziar confortabil din
vara trecutã, când ştirile erau ceva mai
umflate, dar mai moi, acum însã un ziar cam
ros de ploi, îşi fãcuse apariţia un şoricel.
Nici acest lucru nu ar fi fost de mirare,
pentru cã şoriceii luau deseori masa în
cãsuţã, primind cu recunoştinţã firimiturile
pe care omul le dãruia. Nu ar fi fost deci
ceva de mirare, dacã şoricelul acesta grãsuţ
nu ar fi fost îmbrãcat ca pentru bal, cu o
hainã lungã (fãrã nici un petec, pe toatã
lungimea ei!) şi n-ar fi purtat ochelari
rotunzi, foarte rotunzi! Cum nu se mai
poartã astãzi şi în tot cazul mai rotunzi
decât vãzuse vreodatã omul nostru.
Şi şoricelul tuşi, îşi drese glasul, îşi
şterse boticul cu o batistuţã de şoricei şi
începu primul conversaţia:
- Ştii, NOI ne-am gândit cã ar fi bine sã
fii Împãratul nostru. Toţi ceilalţi oameni
sunt prea ocupaţi sã se gândeascã unde sã ne
mai punã capcane, cum sã ne otrãveascã, sau
sã oploşeascã în casã cotoii graşi, numai ca
sã ne punã pe noi pe fugã. Aşa cã nu ne mai
gândim la ei, ne gândim direct la mata şi
îţi propunem deci sã accepţi ca sã ne fii
conducãtor. De ani de zile te tot vedem
coborând în Prãpastia Gunoaielor, cãutând,
alãturi de noi, printre resturi. Doar
cã 'mneatale cauţi scrisori de dragoste
rupte, în timp ce noi cãutãm coji de pâine
pe jumãtate uscate sau felii abia muşcate de
salam. Ne-am gândit deci cã ne-ai putea
proteja de ceilalţi oameni, ba chiar sã ne
asiguri puterea asaupra pisicilor. În
schimb...
- În schimb?..., întrebã omul, care îşi
revenise repede din uimire. Ce-ar trebui sã
primeascã în schimb onorabilul Împãrat al
vostru? Salam puţin nemuşcat sau proaspãt
aruncate coji vechi întregi de pâine?!
Şoricelul tuşi important, se mai şterse o
datã la botic cu batistuţa de şoricel, îşi
scoase, important, ochelarii cu sticle
rotunde (mai rotunde decât vãzuse omul
nostru vreodatã!) şi spuse rar, ca sã se
facã înţeles chiar şi de un om:
- NOI suntem adevãraţii stãpâni ai
secretelor şi ai bogãţiilor oamenilor, numai
cã nu ştim ce sã facem cu ele; un om ar şti,
însã! Cãutãm zile şi zile întregi pânã gãsim
o biatã îmbucãturã de caşcaval, şi aceea
mucegãtitã, dar de prea multe ori gãsim bani
de aur, mici bijuterii preţioase... dar
numai pentru oameni! Nouã nu ne sunt
folositoare: îţi imaginezi vreun şoricel
ducându-se la magazin şi cerând o bucatã
mare de brânzã, apoi, la casa de marcat,
scuzându-se: â€ŢŞtiţi, nu am mãrunţiş la mine,
dar vã dau în schimb o za de brãţarã de
argint sau un dinte de aur"?
- Mda, sunã frumos, se gândi cu glas tare,
ca de obicei, omul. Pânã acum am gãsit doar
un ceas argintat, dar fãrã naşinãrie
înãuntru, şi multe vase chinezeşi sau fãcute
din cristal scump, de Boemia, dar, uitã-le:
sunt toate numai cioburi! Dacã aş gãsi de
pildã mãcar un ceas aurit, aş fi destul de
bogat şi într-o zi poate cã m-ar pune
primar. Aşa aş putea avea grijã şi de voi,
şoriceii. Vã voi putea apoi trimite zilnic,
chiar aici, cutiuţe de caşcaval învelite în
poleialã roşie, galbenã ori albastrã...
- Mai mult decât atât, continuã şoricelul,
ridicând o gheruţã ca un deget, spre luare-
aminte. Împãratul nostru ar fi nu numai cel
mai bogat om din toate timpurile, ci şi cel
mai puternic, pentru cã el ar şti toate-
toate-toate, absolut toate secretele din
oraş - dar, ce zic eu? Toate-toate-toate
secretele-secretelor, din ţarã şi din Lume.
Nimic din ceea ce fac împãraţii, regii,
preşedinţii sau genaralii nu ramâne un
secret pentru noi. Secretele lor
extraordinare, trecute în dosare sau
povestite în scrisori sau pe bileţele ajung
jos, în prãpastie. Par pe veci îngropate
dupã ce stãpânii lor, al secretelor, au
mototolit sau chiar au rupt mãrunt-mãrunt
hârtia pe care au fost scrise. Uite, şeful
Armiei împãrãteşti, generalul Credinţescu,
care a scris unui vãr din altã împãrãţie cã
ar vrea, în primul concediu, sã-l trãdeze pe
conducãtorul ţãrii, ar da oricât sã nu ducem
scrisoarea la ziar (şi aici şoricelul bãtu
cu picioruşul în hârtia veche pe care
stãtea). În schimb, ne-ar da câţiva saci de
aur, din care ţi-ai construi un palat, iar
noi am mânca brânzã şi salam cu mãsline
câţiva ani la rând! Poate cã s-a rãzgândit
şi a rupt scrisoarea înainte sã o trimitã -
nu conteazã, tot ne va da gologanii ca sã nu-
l pârâm! Sau, uite, un inventator care a
rupt din greşealã tocmai foaia pe care
scrisese formula unei mari invenţii, la care
a lucrat cincizeci de ani, ne-ar oferi chiar
şi viaţa lui, numai sã-i dãm înapoi formula
pierdutã! Am putea sã-i cerem în schimb sã
facã invenţii şi pentru noi, ca sã o ducem
astfel mai bine. Sã ne facã de pildã
maşinuţe cât un pantofior, chiftele care sã
se umfle ca balonaşele de gumã, televizoare
cât o cutie de chibrituri mici, cu
prezentatori cu mustãţi, dar şi cu codiţã,
tunuri care sã tragã pânã departe cu gãinaţ,
bombe cut fum de ardei, sau casetofoane cât
o gãmãlie de ac, la care sã ascultãm
chiţcãiala zilei. Sau, un împãrat care a
trimis scrisori secrete, cerând duşmanului
sã-l ierte, numai sã nu vinã cu oaste, nu ar
vrea sã afle şi supuşii sãi cam ce fel de
împãrat, laş, au ei. Ar putea împãratul sã-l
punã ministru pe cel care îi aduce acea
scrisoare, pe care împãratul o credea
distrusã? Ar putea! Ba s-ar putea ca într-o
zi sã-i lase chiar şi tronul! Multe secrete
din lume au fost rupte şi aruncate la gunoi,
oamenii dorm ştiindu-le pierdute pe veci,
dar şoriceii ştiu sã le adune şi au rãbdare
sã lipeascã la loc hârtiile rupte, oricât de
mici ar fi bucãţelele şi oriunde ar fi ele
duse de vânt. Aşa, avem bine pãstrate
secrete mari, pe care cei care le-au pierdut
nu ar vrea sã le ştie salvate...
- Nu este frumos sã furi secretele
oamenilor, spuse, stând foarte puţin pe
gânduri, omul. Dar ceilalţi oameni nu mi-au
fãcut niciodatã bine şi de foarte multe ori
mi-au fãcut chiar mult rãu... De ce sã nu
fiu şi eu puţin împãrat, chiar şi unul rãu,
decât un biet gunoier bun?
Şoricelul se plecã atunci în faţa
Împãratului.
- Majestate, deîndatã şoriceii domniei
voastre vor întinde o masã împãrãteascã, cu
cele mai noi resturi aduse din groapã! Avem
chiar şi un dop proaspãt de şampanie, încã
umed, pe care, dacã nu vã este cu supãrare,
îl vom mirosi pe rând, dacã, aşa cum
bãnuiesc, îmi veţi da şi mie vreun rang pe
mãsura importanţei mele.
- Foarte bine. Tocmai te-am şi numit întâiul
meu ministru! Dar... cum te cheamã?
- Mã numesc Maximus Quitzush şi nu altcum,
Mus sau Ximuş, cum îndrãznesc încã unii sã
mã mai poreclescã, se înclinã cu importanţã
noul întâi mistru. Dar, fãcând prea jos
plecãciunea, ochelarii proaspãtului întâi
ministru cãzurã de pe nas. Norocul sãu -
ochelarii cei rotuzi (n-aţi vãzut nicionatã
ceva mai rotund decât acele lentile!) cãzurã
pe ziarul cel moale.
Dar Împãratul se fãcu cã nu a observat, ba
chiar se strãdui sã nu pufneascã în râs, ca
sã nu se ruşineze ministrul lui chiar din
prima zi, în faţa supuşilor. Care or fi fost
ei nişte şoricei proşti, dar mãcar erau
mulţi!
Dupã ce şoricelul se retrase ca sã
organizeze festinul, Imparatul ţinu în
continuare un sfat de tainã cu el însuşi, la
care nu avu însã înedere sã invite pe
nimeni. De dupã o ceapã-de-apã, ascuns bine,
Maximus auzi însã totul, pentru cã
miniştrii, mai ales întâii miniştri, ştiu,
de, sã tragã bine cu urechea, iar fostul
gunoier se gândea cu glas tare, pentru cã
obişnuia, fiind mereu singur, sã vorbeascã
totuşi cu cineva. Şi acel cineva se întâmpla
întotdeauna sã fie chiar el!
- Cred cã acest Mus-Ximuş, cât este el de
mic, tot îi destul de deştept ca sã mã
înveţe cum sã mã fac o vreme împãrat.
Oricum, nu pierd nimic, cãci oricum mã
plictiseam, îşi spuse gândind tare noul
împãrat.
CAPITOLUL 2
O masã cu resturi scumpe, apoi se pune la
cale dobândirea necuvenitã a zece cãruţe
pline de caşcaval şi predarea cãtre şoricime
a cãmãrilor împãrãteşti.
Şi pe datã începurã sã rãsarã din toate
ungherele şi crãpãturile şi gãurile şi
ţevile şi lufturile şi cotloanele casei cete
de şoricei grãbiţi, care cãrau în spinare
sau trãgeau, legate cu sfori de mãtase, de
la mãrţişor, cele mai proaspete bunãtãţi
adunate de prin gunoaiele de azi ori chiar
trufandale furate noaptea de prin
bucãtãriile restaurantelor, bravii şoricei
pãcãlind ori chiar înfruntând pentru aşa o
cauzã nobilã fioroasele pisici. Pentru
împãratul lor, şoricuţii munciserã încã de
ieri ca sã strângã atâtea şi atâtea
firimituri, felii, bucãţi, îmbucãturi,
sosuri, zeme, scursuri, amestecuri care de
care mai ochioase, care de care mai
gustoase, care mai de care mai înmiresmate
şi proaspete - bineînţeles, dacã ţineai
totuşi cont cã unele nu degeaba fuseserã
aruncate mai întâi la gunoi...
Masa şchioapã a Împãratului se umplu iute cu
toate bucatele adunate cu greu de prin
împãrãţie de cãtre noii sãi slujitori. Şi
începu festinul împãrãtesc, de faţã cu
supuşii.
La cât trudiserã, alde Chiţãlãu, Mama-Chiţ,
Ha-Chiţã şi Chiţişor, şoriceii care aveau
cuib chiar în podul cãsuţei Împãratului,
micuţii se gândeau cã va ajunge pentru o
sãptãmânã de petreceri. Para-Chiţ, Chiţuş,
Maţu-Chiţu, Chiţandru şi Chiţimia, şoriceii
care locuiau în prima casã din vecini, la o
vãduvã bãtrânã şi sãracã, îşi închipuiau cã
bucatele vor fi îndestulãtoare chiar pentru
o lunã întreagã. Ba chiar cã, în mãrinimia
sa mare, adicã pe mãsura înãlţimii
Împãratului, acesta chiar îi va invita şi pe
ei la masã. Hãmesit, împãratul ciuguli însã
bucãţile de carne şi de pâine ceva mai mari,
adunã în podul palmei frânturile mici de
brânzã Camambert şi le aruncã, dintr-o
singurã mişcare, direct pe gâtlej, apoi
mãturã cu muchia palmei şi ultimele
firimituri rãmase. Ar mai fi vrut, sãracul,
şi altceva: numai ce i se trezise foamea,
amorţitã de atâta timp, iar acum se întindea
de plãcere, cã mãruntaiele începurã chiar sã-
i chiorãie, de crezurã şoriceii cã începe sã-
şi acordeze instrumentele o orchestrã mare,
adusã în cinstea evenimentului înscãunãrii.
Auzi, festin: hap! – şi masa a rãmas goalã!
Şoriceii oftarã, când vãzurã ce se alesese
din isprava lor. Dar Maximus, care era
acum, dacã nu aţi uitat, întâiul ministru al
Împãratului şi în aceastã calitate oficialã
veghea, scruta, pãzea şi salvgarda totul,
cocoţat plin de ifose pe toarta cãnii de
ceai, uitându-se ca masa sã fi fost servitã
aşa cum se cuvenea unui împãrat, se înclinã
cu atât de mult respect prefãcut în faţa
înaltului mâncãu, încât ochelarii îi cãzurã
iar. De data asta, tocmai în fundul cãnii de
tablã. Ca sã nu se observe, spuse:
- Înãlţimea ta (de fapt, pe lângã ei,
împãratul era, cu adevãrart, foarte-foarte
înalt), supuşii tare s-au întristat cã nu au
putut întinde azi o masã destul de
îmbelşugatã... Dar aceasta aratã şi câtã
nevoie avem noi de ajutorul mãriei tale. Noi
am şi pregãtit pentru început o scrisoare,
gãsitã anul trecut în Prãpastie. E o
scrisoricã de tainã, prin care Visternicul
Împãrãţiei Brânzei se îndatora sã plãteascã
o cãruţã plinã de galbeni sunãtorii
ţãranilor care s-au spetit toatã vara pe
moşiile împãrãteşti. Cum a venit însã toamna
şi hambarele împãrãteşti, dar şi cele ale
Vistiernicului, au fost pline-ochi, de nu se
mai închideau uşile din pricina grâuşorului
şi pãpuşoiului cãrat acolo de ţãrani cu
cãruţele ţãrãneşti cele mari, iar cãmãrile s-
au umplut şi ele pânã sus cu putine de lapte
alb si gras, de ieşea smântâna peste
pervazuri, Vistiernicul a trimis într-o
noapte un slujitor dibaci, care a furat
înţelesul scris, prin care omul Împãratului
Brânzã se angajase sã plãteascã ţãranilor
grânele şi laptele. Chiar în acea noapte,
Vistiernicul a primit înscrisul furat şi,
pentru mai multã siguranţã, l-a rupt în mici
bucãţele şi l-a aruncat exact la gunoi. Aşa
a ajuns pânã la noi, în Prãpasia Gunoaielor,
unde nu se pierde nimic, iar noi am adunat
cu rãbdare bucãţelele, sãpând încet,
sãptãmâni şi luni, ca arheologii, apoi le-am
lipit cu fãinã umezitã în gurã. Cei mai
şireţi şoareci, care au ros o viaţã cãrţi
deştepte prin Biblioteca Împãrãteascã, au
trudit la lumina lumânãrilor noapte de
noapte, ca sã lipeascã dupã înţeles
bucãţelele şi iatã-ţi acum hârtia preţioasã,
ţi-o punem la picioare!
Şase şoricei, neamuri cu Chiţãlãu, tocmai
târau o foaie de hârtie reparatã ca vai de
lume dupã ce fusese ruptã mãrunt-mãrunt de
Vistiernicul cel cu degete groase şi
hrãpãreţe. Se vedea însã destul de bine
scrisul vistiernicesc şi pecetea
împãrãteascã şi semnãtura Vistiernicului
care scria acolo cã le va da ţãranilor zece
cãruţe cu bani de aur pentru munca lor.
- Îl vom trimite pe Chiţuş cu un petecuţ din
aceastã înţelegere, ca dovadã cã o avem, iar
Para-Chiţ o sã punã alãturi o scrisoricã
pentru Vistiernic, pe care înãlţimea
voastrã, în înţelepciunea dumnetale, o veţi
ticlui cât mai bine... Para-Chiţ o sã i-o
lase chiar cât mai pe pe pernã...
- Am înţeles, spuse repede Împãratul, cãci
un împãrat se cuvine sã arate imediat cã a
înţeles tot, chiar dacã nu prea ştie el
exact despre ce o fi vorba în propoziţie. Îi
voi scrie îndatã Vistiernicului cel ticãlos
sã dea imediat ţãranilor pãcãliţi cele zece
care cu aur cuvenite pentru hãmãlealã. Şi,
bineînţeles, sã scape vreo doi galbeni şi
pentru mine, ca sã nu-mi fie munca degeaba.
Cã doar nu oricine poate sã facã rost aşa,
ceac-pac, cât ai bate din palme, de o
scrisoricã mai întâi ruptã şi apoi atât de
bine fãcutã la loc!
Deşi nu avea încã ochelarii puşi înapoi pe
nas, Maximus sãri de pe toarta cãnii de ceai
tocmai sus, pe gulerul jegos al hainei
împãrãteşti, şi îi şopti Împãratului la
ureche, ca sã nu-l facã de râs tocmai în
prima zi faţã de noii supuşi, proşti pe
douãzeci de ani, da’ totuşi atât de mulţi:
- Uite ce-i, bre împãrate, doar nu crezi cã
puteai gãsi singur-singurel scrisorica asta
şi cã ai fi putut s-o şi lipeşti bucãţicã cu
bucãţicã, în vecii vecilor! Fãrã scrisorica
asta, rãmânem în continuare cu toţii cu
burţile chelãlãind singure de foame: şi noi,
da’ şi matale! Aşa cã fã bine şi cere-i
Vistiernicului cel ticãlos nu sã-ţi dea
galbeni, ci sã te punã Ispravnic peste un
judeţ, sau chiar, mã gânesc acum, chiar
Sfetnic Principal al Împãratului Brânzã.
Cere şi sã-ţi dea pe mânã cãmãrile şi
bucãtãriile împãrãteşti! De asemenea, sã-i
ceri, dacã nu ţi-o fi cu supãrare, un tain
de (şi aici scoase iute din buzunar o foiţã
de ţigarã pe care notase din timp numãrul
supuşilor, numãrul minim de îmbucãturi
cuvenite fiecãruia şi cam ce îşi dorea
şoricel cu şoricel - cele mai multe
îmbucãturi fiind cerute de mâncãul Chiţãlãu,
care era mai gras şi era deci mai fomist).
Sã-i ceri, auzi?!, în fiecare zi, trei
cãruţe cu roţi de caşcaval, o remorcã de
tractor plinã cu putine de brânzã şi vreo
douã roabe cu coji calde de pâine, abia
scoase din cuptor. Pe care sã le aducã, cu
toatele, aici, la groapa dumitale
împãrãteascã!
Împãratul se scãrpinã în barbã: nu se
gândise sã cearã o slujbã împarãteascã în
schimbul scrisorii. I-ar fi stat lui bine, e
drept, sã fie şef peste ceva, dar oare n-o
fi prea de muncã sã fii barem un Ispravnic
de ispravã, darãmite Sfetnic Principal?
Maximus însã parcã îi ghici gândul:
- Şi ca ispravnic, şi ca Sfetnic Principal,
nu-i muncã mai deloc! Tot ce ai de fãcut
este sã strigi din când în când la oameni:
mai ales dimineaţa, la prânz şi seara. Ei
ştiu şi singuri ce slujbe au de fãcut, însã
cu cât îi beşteleşti, îi ocãrãşti, îi
blestemi şi-i afuriseşti mai mult şi mai
des, cu atât or sã te recunoascã mai repede
de stãpân şi chiar or sã te iubeascã! Şi n-
or sã mai îndrãzneascã sã mai chiţcãie în
front!
Împãratul Gunoaielor tuşi, în semn cã a
înţeles, şi se adresã imediat mulţimii de
rozãtoare forfotitoare şi amuşinãtoare şi
zdupuitoare şi chiţcãitoare de la picioarele
lui. De fapt, ca sã audã mai bine, unii
şoricei i se şi urcaserã pe genunchi sau
chiar în poalã, iar Mama-Chiţ, care era mai
tare de ureche la vârsta ei, se cocoţase
pânã în buzunarul de la piept al Împaratului
G - cum îi spuneau deja şoriceii-copii, ãia
obraznicii de se plimbã toatã noaptea pe
rotile prin bucãtãriile de varã. Vã spun
încã de pe-acum: curând, dupã ce noul
împãrat îşi intrã în slujbã, şoricuţii
începurã sã poarte chiar tricouri şi şepcuţe
cu iniţiala Împãratului: G!
- Dragi supuşi îmblãniţi, li se adresã acum
Împãratul şoriceilor. Am vrut doar, ha-ha,
sã vã încerc isteţimea, atunci când am spus
cã ţãranii îşi vor primi plata cuvenitã
pentru munca lor! Nu, ţãrãnoii nu vor primi
nici mãcar o jumãtate de galben, cât sã
moaie în ceai în loc de biscuite! Ce, vãzut-
aţi voi vreodatã vreun ţãran care sã vã lase
de bunãvoie ceva de halealã, care sã nu vã
cate prin fân cu furca-n mânã şi sã nu
hrãneascã mâţe duşmãnoase care sã vã
descopere prin cotloane, sau sã nu punã
mãcar otravã sau capcane în cãmarã şi
bucatãrie?! Nu, domnu’ Chiţãlaru, pardon,
Chiţuş şi cu tovarãşul sãu Para-Chiţ vor
duce un masaj din partea mie Vistiernicului
din Împãrãţia Brânzei. Îi voi cere pentru
voi toţi, aşa sã ştiţi, câte zece cãruţe
umflate cu caşcaval pe zi, cinci care babane
cu brânzã şi cheile de la cãmãri. Sã aveţi
adica ce ronţãi, pânã vi se vor face
burticile ca merele domneşti şi muşchii cât
ciuberele, sã puteţi pune caşcaval chiar şi
la bancã, ba chiar sã vã uitaţi la el cum se
stricã, pentru cã o sã vã şi sãturaţi de
atâtea dâmburi şi dealuri şi creste şi munţi
de caşcaval câte voi aduna io aici! Voi
porunci apoi slujbaşilor împãrãteşti sã
îmbrace uniformele anti-mâţ şi sã stârpeascã
toate mâţele, pisicile, pisicuţele, motanii
şi cotoii din împãrãţie. Şi voi pune pe
meşterii şi inginerii şi meseriaşii
împãrãteşti sã facã uşiţe scunde de douã
degete la toate bucatãriile, ca sã puteţi
intra în voie noaptea orunde la ospãţ
împãrãtesc!
Şoricimea izbucni în chiţcãieli înalte şi
urale de fericire, iar Chiţifael, pictorul,
se apucã pe loc sã-i facã, pe o faţã de
masã, un portret Împaratului Gunoaielor - ce
credeai? -, anume din maionezã, vin roşu şi
zaţ de cafea, în lipsã de alte culori mai
pricopsite.
CAPITOLUL 3
Cum ajunge Împãratul Gunoaielor aproape
sfetnic al Împãratului Brânzã (plecat
personal în vilegiaturã prin alte
împãrãţii), nu înainte de a se tot îmbrãca
şi a mânca şi iar mânca vistierniceşte...
A doua zi dimineaţã, când Vistiernicul
Împãratului se trezi şi vru sã-şi ştergã
nasul, dãdu chiar peste petecul din
înţelegerea sa cu ţãranii, pe care-o ştia
pierdutã pe veci, stând pe perinã bine lipit
cu fãinã umezitã. Pentru cã, mahmur, apucase
sã-şi ştergã nasul cu ea, Vistiernicul
şterse în silã hârtia, apoi citi pe spatele
ei, unde scria cu creionul chimic cam aşa:
â€ŢDrãguţã Domnule Vistiernice,
Mãria 'Mneatale,
Iacã-tã aicişea din partea Domniei Miele o
bucãţâcã din oarece hârtioarã pierdutã de
mãtãluţã. Vai-vai-vai de aşa o neglijenţã în
vremile noastre, când e bine mai degrabã sã
înghiţi o scrisorniţã ca aiasta decât s-o
laşi la îndemânãrile Orişicui! Io acum-aşa
am stat şi iear mai stau şi mã cuget: adicã
ce sã fac io cu restul scrisorii? Sã-l arãt
Împãratului Brânzã, sau mai bine sã-l dau
înapoi ţãrãnoilor care s-au spetit ca
proştii pã degeaba tâtã vara? Io nu prea
ştiu io singur ce sã cred. Da’ dacã s-o
întâmpla sã mã roage careva ca sã ajung
anume Sftetnic Principal al Împãratului,
atunci, da, aşi avea io destulã Înţãlepciune
sã nu arãt încã hârtia şi altora... Aştept
darã sã mã inviţi mneatali aşe, pi la Palat,
cã cu multe îţi pot hi de ajutor. Ştii, nici
o tainã nu rãmâne multã vreme ascunsã
Ştiinţii miele, oricât de adânc ar fi
îngropatã, ruptã în bucãţele sau chiar arsã,
aşa cã binevoieşte stimate Domnule
Vistiernice şi ţine cont!"
Urma semnãtura: Al dumneatale, Împãratul G.
al Şorecimii din Ţara Brânzei
Vistiernicul, care se ştia cu multe muşte pe
cãciulã, se fremãtã ce se fremãtã, dar pe
searã trimise slujitorii sã-l aducã pe
gunoier chiar la Palatul împãrãtesc, unde şi
el, Vistiernicul, locuia. Şi sã-l pofteascã
cu glas mieros, anume cu pofteli şi temeneli
şi alte asemenea atenţii, pe noul Sfetnic
Principal G. Iar pe Sfetnicul Principal de
dinainte, care nu ştia atâtea secrete nici
cât sã locuiascã la Palat, îl aruncarã
frumuşel în închisoare, ca sã lase mai
degrabã liber biroul cel sfetnicesc, cu
canapele molcuţe...
Împãratul Gunoaielor sosi la palat cu
trãsura visterniceascã. Se îmbrãcase şi el
cu ce avea el mai bun: cu un anteriu aproape
nou, salvat dintr-o grãmadã de boarfe
mucegãite. Pe deasupra o giubea pânã la
cãlcâie, lungã atât cât sã-l apere naibii
iarna de frig, fãcutã toatã din ochiuri mari
de sârmã, cã acum era varã întomnatã. Mai pe
dedesupt purta cãmaşã de mãtase roşie în
carouri, de aia de cowboy, scoasã de la
gunoi aproape fãrã de patã. Doar câteva
picaturi de vin de Porto, cu care Împãratul
G chiar voia sã se laude cunoscãtorilor de
vin şi chiar sã-i lase sã miroase mãcar şi
ei aroma rãmasã pe mânecã. Purta pantofiori
de step gãlbiori, scâlciaţi numai pe
dinãuntru (de fãceau tare rãu la batãturile
Împãratului!), pe cap un işlic, pe deasupra
cu un joben verde cu boruri din mãrgele
galbene, provenit de la un circ care dãduse
faliment şi ajunsese la gunoi cu tot cu
director. Şi aşa de frumoase erau hainele şi
pãreau atât de domneşti, încât Împãratului
îi venea sã o strângã în braţe, delicat, pe
fiecare, şi sã-i spunã fiecãreia în
parte â€Ţdumneata"...
Dupã ce-l mãsurã mai întâi ce-l mai mãsurã
din priviri pe mosafir, Vistiernicul se
gândi cã tare i-ar fi plãcut sã-l dea afarã
în brânci pe nepoftit, başca cu o loviturã
zdravãnã de picior datã cu sete exact în
josul spinãrii, dar se mulţumi sã zâmbeascã
ploconit şi-l rugã pe Împãratul G, acum şi
Sfetnic P, sã îmbrace orice i-ar fi pe plac
din garderoba sa de vel Vistiernic. Erau
acolo, în dulapuri peste dulapuri, paltoane
din puf de lebãdã neagrã, vopsite în alb
imasculat ca de lebãdã alburie, îmblãnite cu
spinãri de sobol, cu nãsturei fãcuţi din
galbeni de aur, zimţaţi manual (din cei care
li se cam cuveneau ţãrãnoilor!), cãmeşoaie
de noapte din zale de oţel, dublate la piele
cu brocart greu, uns cu alifie ca sã nu
înroşeascã cumva pielea, maieu
