ADEVARUL despre incredibila viata pe mare a navigatorului român!
Pastrând proportiile, va vom prezenta un Papillon al vietii pe mare, de pe navele de pescuit românesti, în ultimii ani dinainte de revolutie.
Autorul a fost pe gherlele plutitoare. A fost în Paradis. A trait în lumea dura si uneori fericita a navigatorilor. O lume de eroism, de coruptie, de alienare. Coruptie si eroism - uneori în pielea aceluiasi personaj... Tensiune, tandrete, frica, placere, rautate, daruire... Sau, dupa cum se spune, "oameni buni, oameni rai si... marinari". O lume despre care nu s-a scris niciodata adevarul. Veti întâlni pagini pline de exotism, dar si de cinismul cel mai feroce. Veti întâlni umanul acolo unde nu va asteptati, dar si o nedreptate incredibila.
Autorul cartii a fost, timp de opt ani, la început simplu marinar, inginer - sef de productie pe navele de pescuit oceanic, scafandrier. A trait pe Zona. A mai fost, pe uscat, muncitor, ziarist, redactor sef al unei reviste de Bucuresti, directorul unei mici tipografii. A scris proza scurta, roman, scenarii de film, piese de teatru, dintre care una, premiata la un concurs national, a si fost pusa în scena. A ilustrat mai multe carti.
Intâmplarile din aceasta carte sunt reale, dar ele s-au petrecut în timp, în spatii diferite de pe coasta de Vest a Africii. De aceea, solutia prezentarii unui simplu jurnal i-a aparut autorului drept nesatisfacatoare. "ODISEEA - pentru uz intern" este un roman scris, cu sinceritate, pe baza acestor întâmplari - tragice, incredibile, scandaloase sau pline de haz, întâmplari traite sau auzite pe ocean, secvente pe care le-a si publicat în parte, în foileton, în cotidianul galatean "Viata Libera". Bineînteles, dupa decembrie '89, "zona" fiind interzisa total inainte. Dar pentru ca aproape toate personajele povestirii noastre sunt înca în viata, ba chiar... foarte pline de viata, autorul a preferat ca numele oamenilor, navelor sau chiar ale animalelor, sa apara schimbate... Mai ales ca, repet, întâmplarile se întind mult în timo si spatiu.
Este o lume pe care nu o cunoasteti, la care nu aveti acces. Este o adevarata odisee, care, pâna în acest moment, a ramas... de uz intern!....
Victor Cilinca
O D I S E E A
- PENTRU UZ INTERN -
roman
* Volumul I *
* * *
* ATLANTIK (Atlantik I, Atlantik II si Superatlantik) - tip de nava de pescuit oceanic, construita în fosta Germanie democrata si utilizata în flota de pescuit româneasca dar si în cele ale U.R.S.S. sau R.D.G. * ATLANTIC - bautura alcoolica artizanala obtinuta, în disperare de cauza, pentru potolirea starii de alean si of, de spleen sau stress - la alegere - si fabricata, prin fermentatie naturala, din cele mai diverse materii prime: fructe, orez, pasta de dinti "Optima" cu aroma de banane. Sau din spirt medicinal tras prin pâine (sau nu!), alcool industrial, chiar parfum sau frectie: "Diana", "Carmol"etc. * ATLANTIC - ambalaj de carton destinat brichetelor de peste congelat si folosit de marinari, la sfârsit de voiaj, pentru a adaposti: haine folosite; "prada" strânsa, din mici afaceri sau manufactura, pe Zona de pescuit; creveti sau peste - specialitati destinate pietei libere din Las Palmas, uneori carate pâna acasa. Ambalaj protejat la rândul sau de o plasa. * In sfârsit - ATLANTIC, un continent lichid, de o frumusete înfricosatoare, unde viata e rea, da-i buna... Un blestem si o permanenta nunta...
* * *
Viata pe mare, la flota de pescuit, începuse "sa se imputa": cei batrâni si hârsiti se puneau deja la adapost, cumparându-si un post bun, de belfer, la uscat. "Rechinii" asaltau ce mai putea fi furat si transformat în bani - hotie uneori numai din acte, alteori la vedere, profitând de un lant de complicitati si de un fel de omerta. Marinarii obisnuiti se ocupau cu mici afaceri artizanale, ilegale într-un sistem politic în care initiativa particulara sfârsea în puscarie. Ei îsi puneau nadejdea în Dumnezeu - daca aveau un Dumnezeu si în neveste, pe care sperau sa nu le piarda nici de data asta...
Fusese unul dintre putinii ani foarte buni si pentru pescuit si pentru "buf" - asa numeam noi rezultatul micilor noastre afaceri, care ne transformau la întoarcerea în tara, pentru câteva zile sau chiar saptamâni, în adevarati "americani", invidiati pentru bogatii mai mult banuite si aventuri exagerate. Imbracati în blugi, articol mult cautat pe piata neagra româneasca, vindeam la rândul nostru jeansi, cafea, tigari, sprayuri. La un control sever al vamii (când, de fapt, confratii "se dadeau în gât" unii pe altii, din diverse motive) erau descoprite patru - cinci tone de cafea ascunsa prin cala, covoare persane învelite în saci de plastic si cufundate în tancuri de motorina, ba chiar câte o pestera a lui Aladin asunsa, la un moment dat, sub bordajul decupat si sudat la loc peste marfa, apoi vopsit. Câteva tone de cafea de pilda, pot parea mult, însa, când fiecare îsi recupera sacul lui, tonele ramâneau kilograme si riscul voiajului nu era platit. De multe ori, plecai la drum cu bani împrumutati, îti vindeai masina ca sa cumperi tricouri si ciorapi - sute de bucati! - pe care le dadeai, contra cafea sau fildes sculptat sau piese de Renault, în Luanda. Sau faceai rost, cu spaga, de câteva mii de ceainice pe care le dadeai, contra ness, casetofoane sau pesetas în Nouadhibou. Bani multi investiti, dar si mai multi cheltuiti prin cârciumi mizere, cu "fetite" slabanoage, prin porturi... Si, bineînteles, urmau cadourile pentru familie, pentru rudele mai îndepartate, pentru prieteni. Adidaseii si cesuletele si kilogramele de bomboane, pentru cei mici, sutienele, ciorapii cu adeziv si rujurile, casetofoanele cât peretele, televizoarele color - pentru neveste, medicamentele cerute de Cutare, cârligele norvegiene de pescuit sau oglinda retrovizoare de Mercedes pentru Cutarescu... Ajuns, cu chiu cu vai, cu "buful" în tara, îl strecurai, bazat pe noroc, cunostinte sau mita, pe la Otopeni, pe la aeroport. Sau îl trimeteai în tara separat - tu veneai cu avionul, iar "buful" era adus de vreun prieten cu vaporul - de obicei un Polar, nava frigorifera care cara pestele congelat în tara si aducea pe Zona alimente, materiale etc. Uneori, trebuia sa ai multa rabdare pentru a putea într-o buna zi sa scoti din port, ca într-un scenariu cu partizani travestiti, sacii cu "buf". Dar si multe inventii faceau ca laudarosii marinari, îmbracati "americaneste", sa faca seara, în baruri, cuceriri fenomenale povestind doar aventuri care nu avusesera loc decât numai si numai în imaginatia lor! Imi amintesc chiar de un tânar inginer care, întors în tara, povestea peste tot ca în Cape Town calcase cu nepasare, pe malul oceanului, peste nesfârsite plaje de pietre pretioase. Si fusese crezut, desi nu calcase în viata lui la Cape Town si nu facuse decât vreo doua voiaje - nici macar nu se obisnuise cu leganatul navei!
Deci, dupa un voiaj nici prea lung, nici prea sarac, stateam acum în tara si asteptam sa primim din nou ordinul de plecare. Pe Vasca nu-l mai vazusem de mai bine de doi ani, dupa ce timp de sase luni fusesem nedespartiti într-un voiaj pe "Caliman". In seara aceasta ne întâlnisem întâmplator si constatasem (eram la a patra suta de vodca) faptul de netagaduit ca îmi era cel mai bun prieten. Peste o ora sau doua - simteam asta în fundul sufletului - fiecare avea sa mearga însa în drumul lui. Eu la Galati, el la Isaccea. Peste înca doua minute, aveam sa uitam deplin unul de altul, de prietenia care ne legase, de momentele grele pe care le traiseram împeuna. El, "uitat" la un moment dat într-o închisoare mauritaneza (tinut, alaturi de detinuti negri, numai cu apa, într-o gaura sapata in nisip, fara lumina...), unde fusese aruncat pentru trafic de alcool. Iar eu, fiind obligat, tot în acel voiaj ca, pentru a-mi pastra bucatica de pâine nitelus mai alba, sa muncesc cot la cot cu scafandrierii, sub apa, efectuând istovitoare lucrari, printre foci flamânde, cu spaima rechinilor în oase. Plonjând, de fiecare data, ca pentru ultima oara în viata, caci aproape ca nu stiam sa înnot si îmi era o groaza teribila de oceanul amenintator, care fierbea...
- şii minte când era sa te împuste în Luanda, când i-ai dat angolezului ala suparat un singur adidas pe o punga de cafea?
- Nu-mi amintesc... Astea erau gainarii, le faceam, cred, si ca sa treaca timpul, încerca Vasca sa-si aminteasca. Incepea inevitabilul ritual cu "mai tii minte?"
- Da' tu mai tii minte, când am zacut doua saptamâni cu nava arestata în Luanda?
- Noi ca noi, da' capitanu'! Ca-l condamnasera angolezii la moarte - în lipsa sau cum dracu-i zice - "pentru piraterie"... Doar pentru ca facuse schimbul de echipaj în apele lor?
- Hai c-a fost mai mult: capiatanu' plecase cu tot cu vamesii aia, ofiteri sau ce-or fi fost, care se-ntâmplasera sa-i bungheasca!
- Da' ce, plecase de capu'lui?
De la terasa restaurantului "Delta", puteam vedea jos Dunarea, grabindu-se nu stiu unde dracu'. Apa Atlanticului nu se grabeste. Te asteapta, pentru ca stie ca ai sa vii! Eu sunt satul pâna-n gât de apa Atlanticului! Cel putin asa cred. Chiar daca îl visez noapte de noapte...
- Tu erai in avionul ala, când a cazut la Nouadhibou, în "balta"?
- A, eram matol! Când am vazut ce întuneric e si ca avionul pluteste pe apa, ca rata, nu se stie unde, i-am zis unei stewardese misto:
"Hai, fa, ca si asa murim!"
- Si a vrut? l-am întrebat curios. Curioasa era si Mariana care venise cu mine; dar care putea pleca, la o adica, si cu el. Pentru Mariana nu conta cu cine îsi încheia seara, nici daca si-o încheia sau si-o descheia...
- Am auzit ca v-a turnat unu' de-al nostru atunci, cu tona de cox ("Tona de cox" erau de fapt câteva tone de wisky si bere spaniola cu care încercasera sa faca contrabanda, în Mauritania. Coranul interzice sub cele mai aspre pedepse consumul bauturilor alcoolice. Tocmai de aceea si miza era atât de mare).
- A fost cel mai tâmpit voiaj, se încrunta Vasca, dând de dusca paharul cu vodca. "Urâtii" faceau control în fiecare zi si nu plecau cu mâna goala! Ramasesem fara comandant la bord si fara mecanic iar capitanul înnebunise - se socase de-a binelea, zicea ca el e Iancu Jianu si umbla cu un sis de un cot la el. Mi-a pus cutitu' la gât de vreo câteva ori!
- Cel mai rau am dus-o în anul acela când s-a spânzurat baiatul ala. Dupa aia, n-am mai avut parte nici de peste, nici de nimic! Omu' nu mai rezistase, asta nu-i meserie pentru copii! Pe "balta" ori te scalzi în wisky si manânci salam de Sibiu de-ti vine acru, ori crapi de foame... In anul acela tin minte ca nu am prins peste deloc - aveam sosoiu'!
- şii minte cum am crapat de foame în Sud, cu peste prajit dimineata si peste fiert la prânz? Si nu ne dadea nimeni canci, nici macar mazare?, îsi aminti cu vadita placere Vasca.
- Sau când am facut sete doua zile pâna când am luat apa de la Polar...
- ... Si când sa bage apa în tanc, tancu' full cu apa, ca uitasera de el stagiarii nostri de la masina! Bai, am vazut atâtea lucruri pe marea asta a noastra, ca nici daca ar sta sultanu' cracit pe dormeza si mi-ar da o cadâna si o damigeana de whisky pa seara si as sta o mie si doua de nopti, tot n-as avea timp sa le povestesc pe toate. Tu de ce nu le scrii? Te laudai ca ai sa scrii ceva pe la ziare!
- Am scris câteva poezii, m-am aparat eu.
- Rahat! Dac-ai sânge-n frâna, sa-mi scrii mata adevarul despre marina! Despre ce faceam noi prin porturi si mai ales, cum faceam, de se dusese buhu' românilor! Cum inventasem noi mersu' pa jos, de scriau ziarele în Walvis Bay ca daca vezi pa vr-unu' c-o ia pa picioarele lui asa, de candriu, prin desert, sa nu se sperie ca nu e comando, e un român, care n-are bani sa închirieze masina! Sau sa le scrii despre cum turba skipperul când îl apucau damblalele de arunca cu stampila sau slapii nupa noi... Sau, cum ne fugarea paza de coasta de câte ori intram la furat în apele lor, "în gradina" - ca peste nu mai era la apa mare... Sau cum s-a urcat în noaptea aia Turbatu' cu vaporu' pe uscat, când era sa ne scufundam! Sau cum ne-am plimbat o luna cu seful ala de tura la bord, în magazia de peste, în sicriu... Sau povestea aia cu homosexualul ala travestit din Cape Town. Sau cum s-au taiat în cutite Ghiauru' cu Pandele si nu l-au mai gasit pe Pandele nici azi, de l-au dat transfug... Cum ne lasau pe noi nevestele si, când nu ne lasau, cum tineam noi morcovu'-n c... , sase luni, ca ne-au pacalit cu vreun vecin... Da' mai ales, pentru ca ai fost printre ei, scrie cum se descurcau comandantii când aveau nevoie de un bags de tigari sau sa-si cumpere muierea apartament nou în tara. Esti în stare sa scrii asa?
M-am uitat la Mariana sa vad daca ne asculta. Parea atenta.
- Ai sa vezi c-am sa scriu într-o buna zi tot! Am sa scriu si despre tine.
Vasca se bucura: "O sa te arunce cineva peste bord, la foci, ori o sa-ti faci rost de un buzunar la burta, daca scrii tot. In tot cazu', din partea mea, daca scrii si despre mine, te caut si-ti sucesc gâtu', ca la rate!". Vasca parea hotarât. "şi-am zis, am vazut multe si tot n-am murit! Si-am dus-o si bine." Mi-am amintit: "Da'nu ca aia pe care i-a prins scotând din tara compozitie - metale din alea de care se cauta afara. Stii ce le-a facut daca i-a prins? Le-a rupt-o! Eu, dupa divort, mi-am pierdut avizul si mi-a facut dosaru', de la "Personal" la Secu', noua luni, iar ei sunt si acuma boieri! Sunt toti patru, "compozitorii", la conducerea zonei, ne coordoneaza pe noi, iar singuru' parnaias de atunci pleaca din tara când i se ridica! Si sa mai zici ca nu poti pleca atunci când ai gust din România! De ce nu scrii tu despre astea? i-am zis. Poate ai si probe, ai fost pe acelas vas cu cmandantul coordonator, "compozitor" si el...
- Ce, esti diliu? Daca aveam dovezi, îmi faceau vila la Sinaia, daca nu ma prindea între timp cineva cu sisu' pa la spate! Despre astea nu ai cum sa scrii, daca vrei sa-ti mai pastrezi pielea! Vrei sa ma bata cu butelia uda? Daca m-as pricepe sa le scriu si tot nu le-as scrie! Ce, tu ai curaj?
- E simplu, i-am replicat eu expert. Schimb putin numele omului, numele navei si le public asa. Ai sa vezi c-am s-o fac într-o zi!
Vasca ma mai fixa o vreme, ca la militie, apoi exclama cu neîncredere: "Ia mai du-te ma, în p... ma-ti ca minti!" Apoi mai ceru un rând.
- Nu, nu! am zis eu scos din pepeni. Voi scrie despre tot ce am vazut sau am auzit, despre tot ce-mi amintesc... Ar fi cazul sa se stie ce viata de câine ducem noi. Sa se stie si bune si rele. Totul! Dar... (aici am ridicat un deget) tine minte asta: numai daca "da în primire" Ceausescu!
A venit decembrie '89... si asa a aparut ODISEEA PENTRU UZ INTERN.
Capitolul unu
CU CE SEAMANA UN VAPOR
Dupa ani de zile de viata pe pamânt, înca îmi mai pastrez blestematele deprinderi marinaresti. Ma trezesc de pilda noaptea, cam pe când ar fi schimbul de tura de dupa miezul noptii. Ma uit la ceas ca sa vad daca am apucat sa dorm ceva, ma ridic în capul oaselor, apoi îmi amintesc fulgerator ca nu mai este cazul sa ma trezesc - tura mea nu va mai veni niciodata - adio, mari, adio, Atlantic! Ma întind atunci pâna la paharul plin cu apa de pe noptiera si beau o înghititura. Apa de vapor e artificiala, produsa din apa de mare si nu are nici un gust! Cel putin, cea de uscat miroase a clor. Obiceiul de a pastra apa în pahar sau în vreo sticla nu m-a parasit nici dupa atâta timp. Naravul de a strânge apa alba pentru zile negre mi-a intrat se vede în sânge. Pare caraghios, însa nu doresc nici dusmanilor mei sa ramâna vreodata, asa cum mi s-a întâmplat si mie, morti de sete pe o cutie de tabla încinsa, doar la câteva mile de portul strain din care am fi putut face un full de apa pe mai nimic! Condamnati la sete, doar pentru ca eram o nava, ca multe altele din flota româneasca de pescuit, careia îi lipseau mijloacele de salvare a vietii pe mare. O astfel de nava, de îndata ce autoritatile straine erau informate despre situatia ei, nu mai avea dreptul sa paraseasca portul "capitalist" pâna nu-si cumpara, pe dolari (!), strictul necesar: stingatoare de incendiu, motoare pentru barcile de salvare, plute, "maruntisuri" fara de care nici o nava straina, cât de mica, nu se hazardeaza afara din rada, dar care pentru marinarul român, hârsit în lungile voiaje, pareau de-a dreptul un lux. De multe ori faceam schimbul de echipaj, sute de oameni îngramaditi ca vitele sub cerul rece al Atlanticului de sud, pe puntea expusa vântului sau în magaziile de peste în care accesul era pe o scara îngusta, rugându-ne sa nu ne lovim de ceva sau sa nu se traga în noi. Pentru ca se întâmplase sa facem schimbul - unii plecau acasa, altii veneau la lucru - si în locuri nepermise, cu pericolul de rigoare... Uneori schimbul se facea fara asigurarea numarului de veste de salvare necesare. Asa cum casca de protectie era un adevarat chin pentru lipovenii din echipajele de pescari, tot asa si aceste centuri de pluta, deveneau un adevarat bucluc, în momentul în care un nostrom (seful de echipaj) accepta sa-si riste gestiunea dându-ne la drum, pe lânga mult doritele paturi, veste de salvare...
Multe nave românesti de pescuit evitau intrarea în porturi sau intrau cu frica. Al nostru era doar drumul liber al apelor, acolo unde conventiile maritime nu ne mai puteau ajunge. Calatori clandestini, ne miram când întâlneam nave nemtesti "redegiste" sau rusesti cu dotari adevarate, normale, care aveau barci de salvare adevarate, unde curgea apa la chiuveta, unde puteai sa faci baie, unde gaseai un asistent medical, cât de mic, unde televizorul prindea macar câteva dungi capitaliste prin antena sa socialista.
Si totusi ne simteam în siguranta doar pe ruginaturile noastre... Cine a mai auzit ca o nava sa ramâna "pe întuneric" în plin ocean, imobilizata, în afara oricarei posibilitati de a manevra si fara nici o lumina de semnalizare, într-un trafic dracesc, la dispozitia diavolilor?! Si totusi, s-a întâmplat! Si n-a avut loc nici un accident! Totul era posibil departe de uscat si de cer, într-un loc în care Justitia însemna de multe ori un singur om, împarat atotputernic peste o cutie de câtiva metri de tabla, un comandant care reprezenta, în mod aproape absolut, atât România, cât si pofta lui de a stapâni absolut. Sloganurile politice erau aici fara putere. In opt ani, nu am auzit sa se tina sedinte de partid (comunist, bineînteles!) la bord (desi procesele verbale erau de obicei confectionate). Cu doua exceptii: o data când un înalt personaj de nivel politic secund inspectase flota (dar si atunci avusesem norocul ca omul venea si ca specialist mecanic autentic!) si altadata când ni se refuzase indemnizatia de îmbarcare si facusem o sedinta în care somasem intreprindrea, chiar înainte de intrarea (si ea refuzata) în Las Palmas, sa ne achite drepturile - ceea ce se si facuse...
Nu sloganurile si angajamentele contau aici; ceea ce conta era Forta, charisma skipperului priceput, stimat sau chiar adulat pentru deciziile corecte, pentru dreptate, omenie, curaj sau duritatea despotului, sau chiar trecutul comandantului-legenda care locuia în cea mai spatioasa cabina de sub puntea de comanda. Am întâlnit multi comandanti normali, daca "normal" se potriveste reprezentantului unei puteri care actioneaza uneori într-o singuratate de decizie aproape perfecta. Dar am vazut si multe cazuri de alienare flagranta...
Beau apa cu economie apoi împing paharul departe de marginea nesigura a noptierei. De teama sa nu cada. De teama sa nu cada la tangaj, dar mai ales la ruliu. Apoi ma trezesc de-a binelea si ma dumiresc brusc: locuiesc într-o casa - pe uscat - carenu are, Doamne-fereste, nici tangaj, nici ruliu; nu se înclina adica nici cu prova pâna sub val, ca sa se ridice apoi spre cer, nici nu se clatina nebuneste, când pe un bord, când pe altul. Nici un carcalac roscovan nu mi se mai plimba pe fata, nu se aud "porumbeii" chitcaind în tavanul dublu din carton presat, unde se urmareau la nesfârsit, pentru a face apoi dragoste pe tavan... Nu se simte vibratia de tren gâfâind la deal a motorului principal, ventilatoarele cu suieraturile lor continue tac, vinciurile caliorna, aceste uriase mosoare hidraulice, în stare sa traga pe punte plasa cu zecile de tone de peste, nu mai mugesc în calduri, opintindu-se la traulul încarcat. E liniste. Poate prea multa liniste...
Cu ce se seamnana un vapor?, am fost întrebat deseori. Cu o cutie de tabla urât mirositoare, ascunsa la capatul lumii, zgâltâita de vânturi aprige în timp ce nu-stiu-cine sparge stânci în apropiere, cu pickamerul. Sau sa va "vând" definitia pe care o lansase un ofiter mecanic, acum vreo cincisprezece ani: "Vaporul, zicea el, seamnana cu comunismul!"
- Merge "înainte"?
- Pai... merge.
- Se leagana?
- Se leagana!
- Manânci peste oceanic?
- Manânci !!!
- Iti vine sa borasti?
- Sigur. îti vine...
- Poti sa cobori?...
Nu, categoric nu, pe atunci nu puteai sa cobori!!!
Capitolul doi
"CASA NOASTRA E VAPORU'!"
Costel (Titi) David era aproape fericit. Se considera un tip care vede în perspectiva, care stie ce are de facut, care lasa pe altii sa asude încercând sa se catere în zadar pe peretii sticlei plutitoare care este soarta, sticla unde ramâi captiv ca un gândac nataflet, indiferent cât te agiti; gândacul face în zadar efortul sa se catare, cât timp sticla nu este rasturnata cu gura în jos, de cei puternici, de soarta...
"Casa noastra e vaporu'!", râdea în raspar David, încercând sa nu se gândeasca prea mult la ce se întâmpla acasa. In fond, ce se putea întâmpla?
Titi avea numai patru luni de voiaj. Niste psiholoage (trei dame, din care doua destul de "bune") venisera sa ne controleze, nu demult, pe la creier. O atractie mare, ca si motanul vorbitor sau Femeia- cu - barba la un circ obisnuit de pe uscat, vestea ca aveam femei la bord excitase mintile echipajului dar, ciudat, nu cum ne-am fi asteptat ci cu un fel de gingasie, fiind cam la fel de încurcati ca si cei sapte pitici atunci când au descoperit ca cineva care se parfuma cu Chanel 5 se tolanise în patul lor feciorelnic... Ca sa fim drepti, mai fusesra, de-a lungul timpului, si câteva femei pe zona: o tehnoloaga, un maistru traulist, niste bucatarese la început... Unele urâte de-a binelea, altele - foc curat! Ba chiar o nava se mândrea cu o timonierita "trasnet" iar un polar avusese o femeie - capitan secund. Se povestea ca aceasta echipase cabinele cu ghivece de flori, adusese la bord un pian (caruia i se taiasera picioarele ca sa intre în careul ofiterilor) si care, desi severa, mai spala, matern si demonstrativ, si camasa câte unui membru al echipajului care se lasa pe tânjala...
Madamele de acum, specialiste în psihologie, nu ne dadeau, cu sinceritate, garantii psihice dupa patru luni de izolare. Dar nu exista voiaj normal la Antrepriza de Pescuit Oceanic mai mic de sase luni! Titi, care se considera un privilegiat în slujbusoara de care "se lipise", spera ca acum exista si sansa de a merge acasa înainte de vreme - la patru luni. Declarase specialistelor ca-i plac culorile reci, ca doarme cu frisoane, ca vede dublu, ca îi vine sa tipe - doar l-or convinge pe comandant ca e mai bine sa se repatrieze ACUM! Si ce bine era atunci când la schimbul de echipaj pleca si comandantul, capitanul sau contabilul! Se facea cheta la tigari si whisky, se dadea "darul" unde trebuia, iar diferenta de valuta o primeai în tara incredibil de repede, si uneori mai mare pentru doua luni petrecute pe mare decât alteori pentru sase sau chiar opt! Se întâmpla chiar sa faci un voiaj excelent de patru luni, în care planul la prins si congelat peste era cu mult depasit, pentru ca în urmatoarele doua luni cei care ramâneau de drept sau din lacomie sa piarda datorita lipsei de peste, proastei guvernari, defectarii vreunui agregat vital. De aceea si era perfect daca ar fi plecat acasa, cu Paul Firopol, capitanul secund, si el tot brailean. Brailenii, conform traditiei, se organizau, de câte ori erau mai multi de doi la vapor. "In gasca". Seful bucatar Axenti era brailean, Stere, seful de tura care facea acum de noapte, tot brailean - si îsi "trasese" cinci braileni în echipa. Dobre, contabilul, avea nevasta de Braila si, ceea ce era mai important, Treiul (ofiterul trei punte, seful cambuzei de alimente), Dominic, locuia în Brailita. Cei naivi se întrebau înca de ce tura lui Stere primea portie dubla de salam de Sibiu la hrana de noapte si de ce pentru ei vesnicele masline si brânza sarata cu pâine veche erau înlocuite cu chiftelute si chifle calde, iar ceaiul era mai dulce decât în cealalta tura...
Majoritatea marinarilor cereau, cerseau sau sustrageau, de câte ori erau chemati sa ajute bucatarii sau pe ofiterul trei si sa care buturi de carne, salamuri, borcane pline sau cartofi la cambuza, aceasta magazie frigorifica de alimente. Duceau la cabina, uneori în cantitati mari - si atunci acestea se stricau pur si simplu! - câte ceva bun: cascaval, conserve de carne sau compot. Zaharul însa trebuia sa-l cersesti de la bucatar, daca nu erai ofiter. Ofiterii aveau pe masa din careu doua zaharnite, la dispozitie. Pentru ei sarea era mai fina, apa astepta în carafe iar mâncarea era servita, la masa, de un ospatar...
Astazi, telegrafistul venise, ca de obicei, înainte de teleconferinta cu tara,ca sa bea un ceai si sa manânce un sandvici. Titi tocmai era ocupat cu cafeaua pentru comandant, dar ceva îl facu atent."Ce dai sa-ti zic o bucurie?", repeta pentru a doua oara John.
Munca la bucatarie avea avantajele si dezavantajele ei. Odata ce-ti punea Dunezeu mâna-n cap si, dupa doua luni de munca "pe brânci" la "Prelucrare", unde sortai peste si carai cosuri încarcate cu aceasta recolta a marii, erai ochit de capitan si ridicat la rang de ospatar sau ajutor de bucatar, viata ta lua o întorsatura fericita. Erai si tu un fel de sef, toti fostii tai colegi de munca îti zâmbeau, te invitau "la una mica", cuvântul tau avea greutate, colportai stiri si vehiculai bârfe, lasând sa se înteleaga ca ai sti mai multe, deveneai confident, puteai pune o "pila" atunci când unul dintre ofiteri te trata de la egal la egal, cerându-ti câte un mic hatâr culinar... Era aproape unica ocazie de a-ti depasi clasa sociala, foarte bine delimitata pe multe nave. Astfel, puntile însemnau, pe verticala, o crestere a rangului, de jos în sus. Cel mai jos erau plasati "negrii" (dupa cum obisnuiau sa se porecleasca chiar si singuri) -marinarii de "Prelucrare" si pescarii de la traul, de obicei lipoveni - o casta aproape. Marinarii munceau în "Prelucrare" la sortarea, de pe benzile în miscare, a pestelui bun pentru congelat. Si tot ei congelau, în brichete de câte zece kilograme, pestele. Tot marinarii asezau în magazie, la ger, brichetele, în coleti de 20 sau chiar 30 kg. Viteza ca la moara, opariti la lucru în aburi, sau piscati de ger, mâini ranite de înnotatoarele pestilor - unii urzicatori -, greutati mari de ridicat: cam acestea erau dezavantajele, la alegere, a muncii în fabrica.Doi "morari" coborau însa în infernul "morii" de peste. Aici se fabrica, la temperatura Iadului, celebra faina de peste. Mirosul nu mai iesea din piele si omul era precedat în drumul lui printre oameni de un damf suparator... Toti acesti "negri" erau comandati, pe perioada productiei, de inginerul tehnolog.
Pescarii, care lucrau, ca si marinarii "puntisti" în foc continuu, în schimburi, erau uriasii care trageau pe umerii lor cabluri de otel groase de 32 mm, atunci când acestea trebuiau asezate pe mosorul vinciului. Erau cei care riscau, stând sub sârmele întinse de greutatea enorma a pestelui: de multe ori cabluruile erau vechi, ruginite, iar un fir tensionat,la rupere, serpuieste pe punte tâind chiar si structuri metalice - daramite bratele sau picioarele pescarilor! Pescarii aveau ca sef pe maistrul traulist (uneori tot un inginer tehnolog, stagiar) iar traulistul se subordona tehnologului. Pe puntea "negrilor" era si cambuza rece, vecinatate de loc de lepadat, cu ritualurile ei zilnice de pomeni si corvezi... Tot aici este wc-ul, "turcesc", cu mai multe cabine, si baia, care functiona pe din ce în ce mai putine nave, din lipsa apei dulci. Instalatiile erau uzate si atunci te multumeai cu apa adusa de Polar, ratioinalizata pentru consumul alimentar...
In general necalificati, puteai întâlni printre "negri" si ciudate accidente sociale: un fost maistru armurier, un fost pictor semi-profesionist, profesori chiar, un inginer in disperare de cauza, cu familie grea etc. Ei erau repartizati la baza, la cala, în cabine cu doua paturi suprapuse, cu o chiuveta, o canapea si un dulap.
Un "etaj" mai sus locuiau motoristii (personalul mecanic mediu calificat), care se subordonau, prin ofiterii mecanici, sefului mecanic. Tot aici erau cazati bucatarii, ospatarii pentru marinari si cel (cei) pentru careul ofiterilor si "nostromul" - seful de echipaj care, sub comanda directa a capitanului, executa operatiunile de acostare, de lansare a barcilor, de întretinere a puntii, a coridoarelor, de curatenie. Nostromul avea cabina mai mare si telefon. Pe acest palier, unde erau si cabinele ofiterilor mecanici "mai mici", si ale frigotehnistilor, era plasat si careul marinarilor, unde puteai mânca, în sistem autoservire, unde puteai juca noptile ikonostas (un fel de remy), jocuri la care participau si motoristii, ba chiar si unii ofiteri mai "populari". Sau se putea vedea film, în rarele momente de respiro, la descarcare, atunci când ieseai din tura, film proiectat la anticul aparat de cinema, atunci când se întâmpla sa si functioneze... Aici era cambuza uscata (zahar, faina) si iesirea pe puntea de pescuit, plina de plase sau de marinari iesiti la o bârfa si o "spârla" - de obicei "Carpati" înainte de intrarea în port si "americane" - câteva zile dupa iesire.
Ceva mai sus locuia seful mecanic: salon, dormitor "single", dus personal, telefon, radio... Poate chiar si televizor! De aici începea "etajul" cu ferestre dreptunghiulare, mai omenesti parca... Tot aici era si cabina ofiterului unu mecanic, care locuia singur în cabina si dispunea de telefon. Infirmeria, jefuita, de-a lungul timpului, de aparatura, de scaunul dentar, mai pastra o inutila... masa ginecologica si dulapuri cu fiole depasite, din care fostul "doctor" avusese grija sa consume tot ce era pe baza de alcool... Aici era si cabina asistentului medical - în cazul fericit în care acesta exista! Telefon, pat de spital - adica... de uscat, fara opritorile care te împiedicau sa cazi din pat la furtuna! Si o cada, o cada adevarata!
Un etaj mai sus, wc-ul si baia ofiterilor. Aici se gasea cabina comandantului (perete în perete cu cea a tehnologului, în care, la navele rusesti de acelas tip, "Superatlantik", se lafaia... politrucul). Cabina comandantului era plasata lânga usa care ducea la scara spre Comanda de navigatie si cea de pescuit. In cabina, salon cu, uneori, frigider, dormitor si baie cu cada, la care apa nu mai ajungea de mult prin tevile înfundate. Alaturi, cabina radiotelegrafistului. In bordul celalat, cel stâng - babordul deci - era cabina tehnologului, destul de spatioasa, cu telefon si hublou spre prova, apoi cabina capitanului secund ("Capitanul"), a contabilului,a "Sefului frig", a electronistrului, a "Sefului electric", ofiterii de punte, care stateau uneori câte doi în cabina. Toata lumea la etajul "albilor" era legata la telefon. Un sistem de interfonie anunta iesirile la manevra sau sedintele pentru tot echipajul. Difuzoarele din toate cabinele - si la albi si la cenusii sau negri - transmiteau, în port mai ales, muzica.
Capitolul trei
SCRISOARE DE DEPARTE
Un mare avantaj la bucatarie era si acela ca vestile veneau ele la tine. "Am o veste tut!", se grabi sa-l atace radiotelegrafistul, de obicei tipul cel mai informat de pe vas. "Ce, a dat în primire nea Nicu?" - spuse neutru Titi. "N-ai ginit! Ai o scrisoare!"- veni raspunsul.
Scrisorile, care aveau lunga si dramatica lor odisee, se opreau în final pe masa telegrafistului, care le împartea. David simti cum ceva din el iese din piele si navaleste pe scari în sus, luând-o spre cer. In timp ce mâna lui continua sa mestece cu lingurita în cafea, îsi auzi glasul întrebând: "A venit vreo barza?". Nu, nava "Borzesti" intrase în portul Walvis Bay (enclava sud-africana în inima Namibiei) pentru motorina si luase de la Agentie un brat de scrisori. Acum, cei de pe "Borzesti" vor da motorina la trei nave si scrisori la fericitii (sau nefericitii) carora are cine sa le scrie.
Dupa ce John o lua spre Comanda cu gura plina, Titi îl ruga pe bucatarul Axenti sa se descurce singur cu cartofii. Se gasea întotdeauna vreun pescar fara prea multe bube pe mâini care, pentru un blid de ciorba de ci
