Inspir-expir, inspir-expir si... murmur al
tau gust acru ce-mi increteste parul. Nodul
din gat ma roade si ma seaca... de foame.
Imi iau inima-n dinti si-o arunc de suparare-
n negrul sufletului meu, undeva uitata de
gand si teama. Tac si sufar pentru a
trupului implinire, pentru a mintii gandire
si urlu si tac. Vorbesc de unul singur,
vorbesc prin vis si tac si tip; sunt singur
si uitat de lume pe-un gard jerpelit, de
fiare din a pamantului mila scoase: Sufar...!
Pentru dorinta de-a fi bun, ingrop al lumii
blestem de-a iubi in pacatul fiintei mele.
Trec prin trupu-mi firav minciuni, minciuni
si barfe de doi bani, ale celor ce nu ma
vor, dar ma zbat, ma zbat si mor intr-al
vostru cosciug plin de rumegus si paie
uscate, muscand din mana plina de ura. Si
iarasi implor: Raman...!
Incerc sa tin al meu pas verde pe-un nor de
sange ce ma-nteapa, ma strange si rasuflu
greu si imbuibat. Ma strang, ma zgribulesc,
ma simt ca o amarata de carpa-n viata
voastra. Si-ti mai aduci aminte de cate-o
vorba dulce si-un pic piperata, m-asezi pe-o
lama grea si frumos lustruita... tremur dar
nu ma misc. Ma cuprinzi ca pe un prunc, ma-
mbratisezi, ma deschizi ca pe o floare in a
soarelui adiere. Ma ridici si-mi fulgeri
sufletul cu a ta putere: Mai bine plec...!
Incerc sa ajung in cutia-mi plina de pacate-
sa urlu iarasi cu durerea-mi fina in
maturitatea senzatiilor. Sunt inc-o data
umilit sub ochii tai si nu sufar... alunec
pe-al meu drum expirat demult si nu raman...
Ma mangai, simt... dar degeaba: Nu invii...!
