Pui zâmbet în flori şi urã şi tãrie pe
norul greu ce te înconjoarã. Umil copil,
precum un gãrgãune târãşti de trupul tãu pe
jos şi tot ce ai sperat se spulberã printre
pleoape. Atunci prefaci tot gândul rãu în
vise roz, luminã multã şi cerul deschis ţi-
aruncã pe piept raze. Te-alãturi superior cu
un strop de credinţã ce a zãcut ascuns sub
palma de zei neridicatã. Ziua nu-ţi vede
spaţiul şi te strecori cât poţi dar te
ghiceşte şi palid atingi iar mai apoi
fruntea cea caldã... tu te-ai crezut acum
adeverind minciuna... şi flori pe braţe
afli, în suflet femeie te gãseşti şi peste
pete apare rece apã, ploaie deasã de varã!
Normal, timid deschizi norul pe care îl
strângeai odatã fãrã sã vrei şi îl vezi alb
în capãt de strãzii pustii. Motoarele au
dispãrut demult acum, cãci doar aici pot fi
eu rege- pe strada mea cea veche spre care
nu m-am întors nicicând fãrã sã ştiu cã aici
mai pot gãsi şi apã şi atingerea doritã pe
umãrul gol uscat de vânt. Şi-n noapte-mi va
cânta un beţivan ce rupe-n colţ pagini de
integrame completate de... câţi ani am... am
avut şi i-am pierdut în aceeaşi zi cu
noaptea mea.
Totuşi alin feţe gãlbejite din spaţiul meu.
Trecând tot, tot mereu prin beciul de jos
ajung sã te ridic cu braţul meu, sã trec
prin parã de foc şi sã renasc din gãrgãunele
mãrunt... ca el sunt mulţi dar eu mai am
ceva... verdele din viaţa mea şi-atunci-
îmbrac cãmaşã roşie cãci doar sunt om!
