Atunci cand te
simti patruns de un elan asa de mare, incat
ai fi in stare, teoretic vorbind sa muti si
munti din loc, iti dai seama sfarsit de un
fapt marunt, si totodata ineficient pentru a
te opri. Ai resurse doar pentru o viata .
Se cer
exprimate , si cerul o cere , te faci
vinovat daca lasi asa o comoara sa se
mistuiasca nevazuta. Pacat sa treci prin
lume doar ca o umbra. O umbra trecatoare .
De ai scrie o carte, si de ar trebui sa
traiesti un anotimp al unei cenzuri
nemiloase, de pilda de ai fi mistuit tu si
toate ale tale de flacari, atunci nu ar
ramane decat sunetul a ceea ce simti.
De aceea se cer
scrise cele ce gandesti, este o necesitate
imperioasa a o face. Supune-te deci , si ia
un varf de condei, si incepe a scrie. Doar
asa vei trai tu si nu te vei pierde in
negura plina a uitarii.
Dar vad un
lucru , la tine, aceasta necesitate este asa
de imperioasa ,incat arzi de puterea
cuvintelor tale.
Prietenii, pe
care ii astepti cu usa deschisa nu iti mai
vin . Atunci , iti ceri prietenii
tai ,gandurile. Tot ce se tese in sine este
ca o panza plina de licari de lumina.
Asta o spui asa
de frumos doar tu. Si au inceput sa se auda
susotelile nemiloase ale aler –egoului.
Dedublat si
imprecis , te asezi la masa gandurilor si
cerni ,cerni ici ,cerni colo,gandurile vin
si pleaca.
Si apoi, sa te dai
gratuit asa la a expune idei este ridicol.
Si nici nu stii
daca sunt idei, este doar ceea ce simti tu.
Trezeste-te din
acest vis si cauta sa fii mai poetic.
