Totul în aceastã lume este supus
schimbarii. O degradare lentã, dar sigurã
cuprinde orice început al unei bucurii.
Bucuria de a trãi este umbritã de frica de
moarte. Nu înţelegem termenul de moarte, fie
ea veşnicã, sau temporarã. Ceea ce înţelegem
este simplu; de exemplu, acum scriu şi prind
din zbor gândurile, ce se succed într-un mod
supus întâmplãrii. O anumitã parte a acestor
gânduri provin din experienţã. Propria
experienţã. Dintre acestea, facem o selecţie
pe criterii morale şi celor care rezistã, le
dãm forma
scrisului.
Atunci când suntem supãraţi, suntem
într-un anumit fel şi antipoetici. Ne
exprimãm dur, şi la o cercetare atentã ne
folosim de un limbaj glacial. Conştiinţa,
acest bumerang ce se întoarce împotriva
noastrã ori de câte ori ne situãm pe o faţã
a greşelii, este elasticã, se pliazã.
Fenomenele externe se rãsfrâng în ea lãsând
o anumitã urmã. Paşi pe nisip, am putea
spune, pentru cã este ceva ce netezeşte
urma, lãsând totul sau reprezentarea fãrã
influienţe asupra
conştiinţei.
Mai existã în lume, în anumite momente,
cã totul se îmbrãcã într-o nuanţã
posomorâtã, terestrã, şi ne referim la
culoarea ce predomina. Sã fii orb şi sã nu
vezi aceastã nuanţã de un gri închis, ce
produce ochilor iritare. Dar totul pentru un
timp. Zone şi zone, timpuri şi timpuri. Şi
vine primavara, imaginea se schimbã, ochiul
încântat întinereşte. Peste gri se suprapune
verdele, tot cerul şi mai ales pãmântul
pulseazã.
Frumuseţea vieţii, o simţim în rare
momente, frumuseţea purã. Ne poate veni în
minte imaginea cu prietenul mult aşteptat,
pe care îl revedem pentru scurt timp. Se
deschide o lume nouã ce va schimba pentru o
perioadã orizontul cenuşiu. De fapt totul se
produce în interior. Te simţi fericit,
pentru ca apoi sã aştepţi
iarãşi.
Aşteptarea este grea, dar de ai simţul
rãbdãrii devii mai înţelept. Înţelepciune ce
se naşte din lipsã, lipsa celui care te
înţelege. În astfel de momente se adunã
materie, se decanteazã idei, şi înfãţişarea
conştiinţei capãtã alte manifestãri.
Sinceritatea faţã de sine înseamnã sã nu te
minţi, minţind pe alţii. Şi aceasta se
simte cel mai bine. Omul simte dacã este
minţit. Dacã este clar în interior işi va da
seama. Dacã şi interiorul lui suportã
necunoscute va sfârşi prin a accepta
minciuna.
Dar se întâmplã de acceptãm falsul
din ruşine pentru cel care n-il oferã.
Conştiinţa, plictisitã sã tranşeze
categoric, nu mai opereazã voit. Este
asemãnãtor cu oamenii care sunt orbi în
lumina soarelui. Degeaba, în zadar este
multã luminã, nu este cine a o vedea.
Aceste fapte declanşeazã în noi un
râs forţat. Înţelegi şi totuşi nu înţelegi,
sau nu ai puterea de a te lumina. Ai vrea,
dar ceva produce o rupturã, ceva lipseşte.
Trãim într-o civilizaţie super
tehnologizatã. Maşina este prelungirea
mâinilor omului. Ne îndepãrtãm de natura,
din ce în ce mai mult. Se pare cã pe de o
parte se câştigã, dar oare ce pierdem? Se
pierde natura din noi. Sfârşim prin a ajunge
şi noi simple maşini sau
mecanisme.
Aceste lucruri au început relativ
recent, o sutã de ani, douã sute. În ultima
sutã lucrurile s-au precipitat, iar de douã
sute au început sã prindã
contur.
Acum lucrurile generale sunt reduse
la stãri care se succed din ce în ce mai
repede, totul prins parcã de o viteza
ameţitoare. Cel mai bine reprezintã acestea,
pulsaţia sacadatã şi uniformã a creaţiilor
artistice care ni se oferã în actualitate. O
artã care se vrea a suplini dorinţa dupã
naturã, din oraşul de beton şi maşini.
Frumuseţea doritã în asemenea conjuncturã ia
o formã de
ridicol.
Atunci când umblãm cu un material
divers, dacã tendinţele dispersate ale
acestuia le unim sub o trãsãturã comunã,
obţinem un ceva unitar. Viaţa întreagã are
un aspect unitar, dacã vorbim de acei 60-70
de ani cât ne este dat sã trãim, datoritã
începutului şi sfârşitului
ei.
Nu este trist în lume, sunt atâtea
lucruri frumoase, trebuie doar un ochi atent
care sã lucreze. Un astfel de ochi, care
lucreazã în interior, îşi va imagina o
mulţime de situaţii şi se va opri doar
asupra acelora care au un interes anume.
Interes legat de ceea ce reprezintã
importanţa pentru persoana în cauza. Fiecare
cu gustul sãu. Gustul pentru frumos bine şi
curat este ceva propriu tuturor oamenilor.
Toţi doresc sã stea într-un loc al curãţiei,
sa priveasca o imagine frumoasã şi sã se
simta bine. Aceasta aratã ceva cu care ne
asemãnãm. Este un ceva suprem care se
rãsfrânge în fiecare situaţie de bine frumos
şi curat. Omul iubeşte pe cel asemenea. Sau
mai bine spus omul iubeşte ceea ce cunoaşte.
O cunoaştere trecutã prin filtrul raţiunii.
Simţurile pot înşela. Acum simţim într-un
fel, puţin mai târziu altfel. Ceea ce este
raţionalizat şi descris în concepte sau
idei, rãmâne ca o cunoaştere valabilã în
toate cazurile. De exemplu când privim o
frunzã, sentimentul de culoare se traduce
prin ataşamentul interior pentru o anumitã
nuanţã, pe când ideea de frunzã ne o
reprezentãm clar şi cu distincţie în minte.
Mai existã o cunoaştere bazatã exclusiv pe
sentimente. Dacã vorbim despre ea la modul
apropiat, sau din vecinãtate, atunci ne
situãm pe o treaptã egalã cu a intuiţiilor
profunde .
Se întâmplã ca acest fel de a
cunoaşte sã fie cel mai apropiat de ce se
întâmplã în real, dar îi lipseste acel grad
de apropiere de explicaţia logicã. Rãmânem
cu o imagine a realului, pe care doar noi o
decodificãm în sensul nostru, doar noi avem
cheia la acea reprezentare. Putem sã o
comunicãm celuilalt, omului de lânga noi,
doar dacã reuşim sã creem în el, ceea ce am
simţit noi. Şi atunci ne vor trebui imagini,
culori, sunete toate reunite sub
caracteristica generalã de senzaţii
rãsfrânte în exterior.
Şi totuşi, cuvântul pur
este cel ce poate reprezenta în mod adecvat
ceea ce dorim şi vrem a exprima. Aceasta
pentru cã fiecare cuvânt poartã cu sine şi
aduce o anumitã încãrcãtura şi densitate de
sens şi simbol. Mai bine spus sens, pentru
cã simbol ne duce cu gândul la ceva ascuns.
Ori cuvântul vine sã descopere, semnificaţia
sau simbolul, adicã îi dã un sens.
Cãutãm un sens în aceastã
desfãşurare a lumii cu care venim în
contact. Şi este un adevãr în aceastã
cãutare. Acela cã o viaţã întreagã facem
acest lucru, cãutãm şi gãsim. O certitudine
este aceea cã trebuie sã fie ceva cu aceastã
lume unde ne-am trezit. Nu este nimic la
întâmplare din cele care ne sunt în
apropiere. Ne imaginãm doar cãutarea noastrã
şi toate etapele prin care trecem pentru a
descoperi ceva stabil.
Aceste drumuri
cînd se întretaie, cînd merg paralel.
Experienţa noastrã o împãrtãşim celorlalţi
şi în acelaşi timp primim experienţã.
Aceasta se decanteazã în noi lãsând loc
reacţiilor sau manifestãrilor exterioare.
Deseori ne simţim mânioşi, tot de atâtea ori
experimentãm o stare de mulţumire. Un
barometru al acestor stãri îl vom gãsi
privindu-ne în fiecare
dimineaţã.
Atunci suntem
calmi şi o anumitã stare are întâietate,
sau precumpãneşte. Aceasta ne va influienţa
pe parcursul
zilei.
Sunt anumite
cuvinte care spun totul. De ar fi sã trãim
în linişte tot restul vieţii. Ar fi ceva,
prin sine frumos şi se va întipãri în noi,
în imaginea noastra. Vom deveni luminaţi şi
plini de frumuseţe. Liniştea din interior va
fi ca un fapt premergãtor unei lumi mai
fericite. Trãim noroiul prozei.
Noi vrem candoarea
poeziei, dar ceva ne ţine pe loc.Ne vrem
îmbrãcaţi cu aripi de aur, dar avem colţi şi
gheare.
Ne imaginãm cã vom
reuşi sã trecem frontiera dintre bine şi mai
bine dar aripile de gheaţã ne trag
iremediabil în jos. Şi totuşi şansã este
pentru fiecare. Unde este linişte şi pace,
totul merge bine, florile binecuvînteazã în
bataia vântului. Unde este rãzboiul, unde
este tirania lucrului pe care nu vrem a-l
face dar îl sãvârşim, poate vom scãpa odata
de strânsoarea lutului. Dar toate la timpul
lor. Da, exact aşa toate vor veni, mai
devreme sau mai târziu. Şi un lucru
important, timpul curge în favoarea noastrã.
Nici o picãturã din clepsidra asprã nu curge
împotriva noastrã. Totul este cu noi şi
pentru
noi.
Astfel sã devenim
mai buni, mai plini de respect, şi astfel ne
vom situa pe poziţia omului cumsecade. Şi
aceasta nu doar pentru un timp ci pentru
totdeauna. Vedem cã nu ne gãsim liniştea
atunci când facem rãul. Nu este propriu
firii noastre raul. Nu îşi are temei în noi.
Dar vai, alegerea este a noastrã. De noi
depinde tot ce va urma. Şi aceasta nu o spun
pentru a ne juca cu aceastã libertate, ci
pentru a o preţui şi a cãuta sã o raportãm
la ceva deosebit şi
înalt.
Cuvântul este ca şi un
copil. Îl avem al nostru, îl creştem şi
apoi este rândul lui sã nascã. Şi nu poate
naşte decât dacã se desprinde de matrice.
Cuvântul naşte înţelepciune. Înţelepciunea
naşte ştiinţa. Ştiinţa seduce prin puterea
raţionamentului. Prin extensiune:
sentimentele nasc percepţii, intuiţii, dar
tot la cunoaştere se rezumã. Cãutãm a
cunoaşte. Ne folosim de cuvânt ca de o
monedã de schimb. Şi doar cuvântul are
puterea de a crea. Prin cuvânt putem da
naştere la tot ceea ce ţine de o lume
interioarã. Ferestre deschise asupra eului
nostru.
Punţi de legaturã
pentru comunicare. Capete de pod cãtre alte
lumi, ascunse în noi. Cuvânt de învãţãturã,
cuvânt ascuns, cuvant frumos spus la timp,
toate alinând rãni sau ferindu-ne de rãu.
Când zãbovim asupra unui fapt, cu arma
cunoaşterii, ni se oferã taine ascunse, pe
care doar cuvântul le poate face înţelese.
În aşteptare şi rãbdare existã mult înţeles.
Vedem cã ne trebuie rãbdare pentru roade.
Acum în aceste timpuri ne simţim fãrã de
rãbdare. Parcã a fugit dintre noi şi cu ea
şi acţiunile noastre sunt prinse de aceastã
grabã nedesluşitã. De când cu societatea
capitalistã, timpul se mãsoarã între
diferitele descinderi la supermarket.
Timpul curge dozat, cu o uşoarã iradiere în
trecut, lipsind momentul prezent şi gãsind
sens în viitor. Totul pe bandã,
cumpãrãturile pe bandã, preţurile la fel, ne-
am procopsit cu aceastã modalitate de a ne
curge sãrmanul timp pe care îl avem. Nu este
loc de tandreţe. Puţina tandreţe şi
gingãşie, sunã meschin pentru o maşinã.
Deosebit de multã bãtaie de cap cu toate
hârtiile acestea. Dar aşa este timpul
nostru. Totul se desfãşoarã contabilizat,
contra cronometru şi la repezealã. Nu e de
mirare cã ne trezim în vârstã aşa de o datã.
Pânã şi copiii simt aceastã influienţã
nefastã a
timpului .
Revoluţia
industrialã am simţit-o, spre ce ne
îndreptãm?
Unde mergem? Oare
totul este aşa la întâmplare? Nu ne vine a
crede. Când punem semnul sens acestei vieţi,
descoperim încetul cu încetul desfãşurarea
precisã a evenimentelor. Ne dãm seama de
aceasta cu gândul cã şi ceilalţi vãd la fel.
Atunci mergi şi vorbeşti cu cineva. Se
întâmplã cã îi spui ceva şi nu te poţi face
înţeles. Apelezi la limbaj, dar acesta nu-şi
descoperã acele ascunse înţelesuri cu care
sã te comunici. Pe cine sã dãm
vina?
Sunt momente de
graţie în care un singur cuvânt spune mai
mult decât o întreagã inşiruire. Momente
prielnice le vom numi. Şi sunt aşa de
puţine. Dar atunci când vin rãscumpãrã proza
dinainte.
O floare în luminã
şi o maşinã huruind. Cam între aceşti doi
poli ne ducem lutul trupului. Sunã
nongraţios unul dintre termeni dar aşa este.
Cu timpul cãpãtãm siguranţã în acţiuni şi
atunci ne dublãm succesul cu masca mândriei.
Suntem mândri de propriile realizãri. În
faţã ni se deschide o prãpastie, prãpastia
propriului eu. Nu suntem noi. O mare parte
din acţiunile noastre, poartã cu sine acest
sindrom acela al mulţumirii de
sine.
O mulţumire
tihnitã, casnicã, ne cuprinde când vedem
lucrurile mergându-ne bine. Aici nu este loc
de spãrturã. Dar atunci când ne gândim la
sens şi observãm lipsa acestuia, ne cuprinde
neliniştea. Cineva strigã în noi, senzaţiile
îşi pierd densitatea şi tãria, strigãtul
produce groazã. Nu ştii unde sã mergi în
astfel de momente, nu este loc pentru noi ne
gândim, dar se uitã în atare momente sensul
profund cu care este impregnatã viaţa.
Acesta este însuşi faptul cã trãieşti. Dacã
am fi în situaţii mai grele ne vom da seama
de liniştea situaţiei de
faţã.
Culori şi umbre,
jocuri şi lumini, oare aceasta sã fie
frumuseţea clipei de faţã? Timpul curge în
şiraguri de clipe. Ele nu seamãnã una cu
cealaltã. Unele sunt strãlucitoare, altele
mate. Depinde şi de unghiul
privitorului.
La teatru, luminile
rampei dau decorul piesei. Piesa se
desfãşoara sub ochii noştri ca un sunet de
flaşnetã regizat de cel ce învârte. Cutie
muzicalã ...cautã sã prindã viaţa. Sunt douã
suflete, unul este al omului şi celãlalt al
cutiei.
Omul se uitã pe
sine, şi aceasta pentru o bucatã de pâine.
Alimentaţie sãnãtoasã, diete capricioase
pentru unii oameni, şi pâine pentru
flasnetar.
Revenind la
teatru...viaţa nu este teatru, totul nu este
mâncarea, lumea este o capodoperã. Creaţie
produsã în timp şi la discreţia acestuia.
Dar aşa de frumos a lucrat iscusitul
fãurar.
Este ceva bun în
acest fapt: fiinţa interioarã nu este la
îndemâna privitorului. Dacã am avea corpul
strãveziu s-ar citi în noi. Astfel sau
altfel ne folosim de limbaj pentru a
cunoaşte omul de lângã noi. Şi sunt multe
forme de limbaj. Un limbaj fãrã cuvinte ne
înconjoarã fiecare mişcare sau gest. A cãuta
sã fii original sau, dimpotrivã, a nu cãdea
în acestã capcanã.
Deja suntem
originali fiecare dintre noi. O singurã
linie trasã pe hârtie, poarta amprenta
noastra. Sau ducând mai departe gândul, noi
oamenii ne asemãnãm ca aspect exterior, toţi
suntem la fel plãmãdiţi, dar interior sau
ceea ce se scurge prin neuronii creierului
diferã enorm. Câtã informaţie se scurge prin
aceste canale de legaturã, şi ce deosebitã
este ea.
