Într-o vreme când luna plinã
Însoţitã de puzderii de stele
Umbla printre gândurile mele,
M-am trezit aşa din senin
Singur în faţa unui destin
De mult pornit şi ce urmeazã sã mai vinã
Ca viaţa mea în amintiri s-o agaţe;
Mi-am luat sufletul în braţe,
L-am sãrutat cum sãrutã îngerii,
Apoi l-am ţintuit pe zidul plângerii
Ca jertfã, ofrandã, acatist,
Pentru chipul mamei mele trist.
Din sufletul meu a picurat pe prund
O lacrimã cu bobul nemãrunt,
Lacrimã pe care era sculptat
Un singur cuvânt, ca un oftat:
Neîmplinire
Şi-atunci ca nişte verbe fãrã nume,
Uimirea, liniştea, ce mai erau pe lume
Mi-au recitat duios şi încet
Versurile scrise de poet
Unei flori albastre anume:
â€ŢFloare-albastrã, floare-albastrã ,
Totuşi este trist pe lume."
Timişoara,noiembrie,2006.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
superbe versuri si triste in acelasi timp!..Mult succes pe mai departe
